Băieţelul a născocit următoarea năzbîtie : se plimba cu băgare de seamă prin casa liniştită, interzicînd preceptorului să l însoţească. Se furişa pînă la uşa încăperii şi o deschidea brusc. Misteriosul şi înfri¬coşătorul triped, imens şi tăcut, stă nemişcat în mijlocul salonului cu botul rînjit îndreptat spre fereastră. Băiatul vîră mîna în gura dihaniei, iar dihania scoate un urlet gros de mînie şi de durere ; chipul palid precum luna al preceptorului atîrnă în cadrul uşii. Băiatul închide ochii de spaimă, dar nu o ia la fugă. O atingere grijulie, o mîngîiere uşoară, cîteva cuvinte rostite cu blîndeţe şi dihania se transformă. Îşi încolăceşte coada lungă pe după gîtul băiatului, toarce, îşi rînjeşte în zîmbet gura uriaşă cu mulţime de dinţi, tremură de evlavie, piuie, cîntă fără cuvinte : „Ola la la, la la, li la lin li…“ Chipul preceptorului se îmbujorează şi dispare.
Interesul copilului a fost observat. Cîntatul celor vîrstnici i a înteţit pasiunea şi, curînd, profesorul de muzică, dresîndu l pe băiat, l a învăţat să dreseze dihania tripedă. Însuşindu şi în foarte scurtă vreme dificila artă, încă din adolescenţă i a uimit nu o dată pe melomanii din cercul cunoscuţilor şi chiar a încercat să compună, ceea ce i a reuşit pe deplin. O mică piesă bizară şi tristă, în spiritul maeştrilor germani din veacul trecut, cu un andante tulburător, cu un final zbu¬ciumat, furtunos, ce se frîngea brusc într o exclamaţie acută, înăbuşită, i a adus succes într un cerc restrîns. Totul părea să i înlesnească zborul pe mai departe. La seratele ofiţereşti se cînta de minune cînd el se afla la pian ; dacă domnişoarele îl implorau să le acompanieze, o făcea cu plăcere, şi sopranul lor tremurător, afectat, se chinuia strident în Clopoţelul pe atunci la modă.
Odată, Petersburgul a fost vizitat de un celebru geniu european. El a fost invitat în cîteva case, pînă ce i a venit rîndul să cînte şi la palat. Geniul era de statură nu prea înaltă, lat în umeri, cu părul zburlit, iar pe chipul lui apoplectic de măcelar înflorea întruna un zîmbet politicos şi rece, mîinile lui negricioase şi vînjoase, cu degete peste măsură de lungi, loveau claviatura de parcă pălmuiau pe cineva care l ar fi insultat… Compoziţia lui i a uluit pe ascultători prin fru¬museţea ei, şi încîntarea lor nu mai avea margini. Apoi a început balul.
Către sfîrşitul balului, obosit şi surescitat, Miatlev s a retras în salonul mic, s a aşezat la pian şi, profitînd de singurătate, a început să cînte. Cîţiva invitaţi obosiţi s au oprit în uşă, surîzînd cu îngăduinţă. Pe neobservate, li s a alăturat şi geniul. Tocmai se pregătea să plece, cînd deodată sprîncenele i s au înălţat a uimire, pe faţa roşie i au apărut pete albe, ochii i au rămas pe jumătate închişi. După o vreme, a întrebat în şoaptă : „A cui e compoziţia ?“ I l au arătat cu privirea pe Miatlev. „Cine este acest muzician divin ? !“ „Prinţul Miatlev“. „Ofiţer ? !“ La sfîrşit, el s a apropiat de Miatlev şi l a îmbrăţişat. Prinţul s a înroşit, i a mulţumit, apoi s a îndreptat spre salonul cu băuturi şi a cerut o votcă. După vreo jumătate de oră, l a auzit pe geniu împărtăşindu şi entuziasmul cu privire la talentul excepţional al prinţului, la care inter¬locutorul i a răspuns : „Fără îndoială, maestre. Prinţul însă este repre¬zentantul unei familii ilustre, şi ar fi mai folositor dacă el, cu numele lui, ar servi societăţii, să zicem, pe tărîm politic sau, să zicem, s ar afirma în arta militară…“ Miatlev s a dus din nou în salonul cu băuturi şi curînd a adormit.
De atunci aproape a încetat să mai cînte ; cînd era rugat, pe chip i se aşternea o grimasă şi refuza, deşi se căznea ca refuzul să nu arate cumva – Doamne fereşte ! – o cochetărie.
Şi de atunci, dihania lustruită, cu dinţii îngălbeniţi, îşi ducea zilele nemişcată şi tăcută, fără speranţa că va mai fi vreodată mîngîiată.
Din camera lui Miatlev, o uşă mică dădea în fosta cameră a frate¬lui mai mare, Alexandr, care se stabilise definitiv la Modena cu soţia lui, italiancă. În această încăpere prinţul îşi rostuise biblioteca, adunînd aci cărţile îndrăgite, lăsînd loc pentru un divan, o masă mare şi un secreter.
În afară de pian, în camera principală mai atrăgea atenţia o pînză uriaşă într o ramă grea, aurită, aparţinînd unui pictor necunoscut, poate lui Kravţov sau lui Kopeikin, care reprezenta destul de medio¬cru coborîrea primilor conchistadori pe ţărmul american. Cuceritorii ţineau în mîini lănci şi săbii, ceea ce însemna tributul plătit de pictor ignoranţei. În faţa lor, pe ţărmul argilos, se afla un grup de băştinaşi cu chipuri sincere, încrezătoare, ţinînd în mîini nenumărate daruri. Dincolo de ei, undeva în depărtare, lîngă orizontul peste care pogorîse amurgul, se iţeau luminile focurilor, acolo pesemne se aşezase tribul, care nu bănuia sfîrşitul grabnic, de neocolit. Prost executată, lipsită de gust, această pînză, în rama ei stupidă, nu se potrivea cîtuşi de puţin cu mobilierul încăperii, modest, dar plin de distincţie. Totuşi, de aproape douăzeci de ani, ea împodobea camera, stîrnind nedume¬rirea mută a rarilor vizitatori.
Chiar din prima zi, am fost impresionat de chipul unuia dintre băştinaşi, care stătea în spatele mulţimii. Arăta mai alb decît confraţii lui, mai puţin zbanghiu, şi pomeţii nu îi erau ieşiţi în afară ; privirea inteligentă, pătrunzătoare, plină de forţă şi suferinţă, reţinea atenţia ; în această figură zveltă se simţea o nobleţe deosebită. Cu dispreţ pentru zugravul lipsit de har, admiram acest unic portret, născut parcă fără voia creatorului său. Gînduri multe şi triste deştepta acest chip ciudat, şi de îndată ce îmi opream privirea asupra lui, simţeam cum mă năpădeşte mîndria pentru spiţa ome¬nească. Îi ştiam numele, cu toate că de multă vreme nu mai era pomenit cu voce tare.
