..Am făcut un mic ocol, am străbătut Kamennoostrovski, apoi am cotit puţin la stînga, pe Malaia Nevka. Aici începea din nou şirul caselor suburbane, acum, e drept, cuprinse în zona oraşului. Erau clădiri luxoase din epoca Ecaterinei, cînd domnea armonia dintre bogăţie şi gust, dintre măreţia rusească şi rafinamentul apusean. Una după alta se înşiruiau aceste splendide construcţii, martore ale nu demult trecutei străluciri a capitalei, pe jumătate ascunse de copaci, dar care totuşi se zăreau clar prin horbota frunzişului atins de toamnă. În sfîrşit, de după o cotitură s a arătat un minunat edificiu de lemn cu două caturi şi cupolă, înconjurat de tufişuri înalte. Spălăcită de ani, de ploi şi de vînturi, clădirea tot mai impresiona prin severitatea formelor şi, în acelaşi timp, prin înfăţişarea sprintenă şi prietenoasă.
Caleaşca a intrat în curtea împrejmuită cu gard de fontă şi s a oprit.
Casa prinţului Miatlev era vestită în tot Petersburgul. Gurile rele povesteau că încă de pe vremea lui Alexandru cel Binecuvîntat se statorniciseră şi trăiau aici nişte fantome. Asta însă nu scădea cu nimic reputaţia casei, ci, dimpotrivă, o învăluia într un aer de mister, ceea ce, în adîncul sufletului, le place multora.
În vestibulul răcoros, ne a întîmpinat ca întotdeauna mulţimea unor splendide copii după capodopere antice. Noi însă am pornit în sus, pe scară, deşi ele îşi întindeau spre noi mîinile reci. Cîteva pînze vechi, înnegrite, atîrnate Dumnezeu ştie cînd, sporeau semiîntunericul ce domnea în această sală. De obicei, locuitorii casei nu întîrziau prea mult aici, şi eu de asemenea mă învăţasem, de cîte ori veneam în vizită la prinţ, s o pornesc năvalnic pe scara cea largă, sus, acolo unde într o încăpere spaţioasă de la etajul al doilea Serghei Miatlev îşi alesese locul preferat. Multora dintre sibariţii noştri, camera li s ar fi părut lipsită de intimitate : un divan larg care i servea prinţului şi de pat, fotolii confortabile, care te dispuneau la vorbă, îmbrăcate cu cit de Olanda uşor ros, de unde nişte ciudate păsări tropicale priveau cu îndărătnicie într o singură parte ; o măsuţă de formă ovală şi cu incrustaţii orientale ; un pian roşu, cu claviatura îngălbenită şi care stîrnea amintiri întotdeauna triste.
Pianul a apărut în casă în timpul primelor aduceri aminte ale prinţului, şi, chiar atunci, băieţelul de cinci ani a atins pentru prima oară clapele albe şi reci, care au gemut pe neaşteptate sub degetele lui. Lada lustruită şi fără viaţă nu era chiar neînsufleţită. Trebuia numai s o atingi, că numaidecît devenea vie şi se transforma într un fel de vietate cu trei picioare, caldă, care tresărea la cea mai mică atingere, urla de durere, tresălta de bucurie, hăuia şi vuia, cînd cu înverşunare nestă¬vilită, cînd cu neaşteptată îngăduinţă, ca un cîine bătrîn.
