Caleaşca noastră se apropia încet de Petersburg. Tăceam. Prinţul împlinise treizeci şi cinci de ani. Tinereţea trecuse demult şi tot ce avea legătură cu ea pierise fără urmă. Cum se spune, rumeneala a dispărut din obraji, rîsul melodios s a stins. În tinereţe părea a fi fost frumos, cu toate că nici acum nu se risipise de tot mulţimea de admiratori, mai bine zis de admiratoare, care încă nu şi tăgăduiau senti¬mentele. Era de statură mijlocie, chiar ceva mai înalt, nu era lat în spate şi avea faţa puţin prelungă, acum împodobită cu ochelari, de după care privea sufletul lui nedumerit. Părul castaniu închis i se rărise uşor şi se spălăcise.
4
…În sfîrşit, am intrat în suburbiile prăfuite ale Petersburgului şi am fost înconjuraţi de mulţimea clădirilor cu un cat. L am privit din nou pe prinţ. De cum urcase în caleaşcă, parcă încremenise. Acum şedea la fel de nemişcat. Mi am amintit cum stătea în lunca învăluită de aburii dimineţii, ţinînd în mînă pistolul acela stupid : redingotă neagră, pantaloni gri, cravata, nu ştiu de ce, în mîna stîngă, gulerul cămăşii albe descheiat ; figura i încremenită lăsa să se vadă doar vigoare, distincţie, forţă, deşi mîna cu pistolul se întindea alene şi buzele arătau subţiri şi uscate. Acum sta gîrbovit, cravata tot nu şi o legase, o ţinea ca şi mai înainte strînsă în pumn.
Roţile caleştii huruiau pe caldarîmul de lemn. Mîinile prinţului se odihneau pe genunchi. Încheieturi subţiri, degete lungi, un inel cu smarald de formă neregulată – amintire din vremurile trecute. Miatlev preţuia mult acest inel, nu uita niciodată de el, şi în clipele de îngîndurare sau tulburare sufletească îl privea stăruitor. Smaraldul avea o mică pată roşiatică : poate un strop de rugină, poate urma unei vieţuitoare străvechi. Prinţul îmi spunea că de a lungul anilor a învăţat să desluşească în această mică pată nişte contururi întortocheate curi¬oase şi că ele se modificau după anotimp şi, dacă nu mă înşel, chiar după starea sufletească. Îi dăduse numele Valerik în amintirea vesti¬tului loc de tristă glorie pentru noi şi în amintirea omului care i a pus în deget acest inel. Acolo, în apropierea rîului Valerik, un grup de vînători din care făcea parte şi Miatlev a săvîrşit o incursiune. Totul a decurs bine ; totuşi, în ultima clipă, l a nimerit un glonţ tras de munteni. În stare gravă, fără prea multe speranţe, l au adus pe malul nostru. Multă vreme viaţa prinţului a atîrnat de un fir de păr. Cînd a căzut pe prundul rîului, era deja posesorul acestui inel, pe care i l dăruise înainte de incursiune bătrînul Raspevin, soldat în batalionul de linie. Sărman bătrîn cu mustăţile lăsate în jos pe faţa uscăţivă ! Împrejurări neobişnuite l au silit să se transfere în grupul vînătorilor, căci soarta lui atîrna de reuşita acestei operaţiuni.
În trecut locotenent strălucit, inteligent, cu o fire dintre cele mai nobile, cu sufletul plin de speranţe luminoase, supus poruncii şi datoriei de om, cutezase să lupte cu răul ; a fost doborît, înfrînt, ferecat în lanţuri împreună cu ceilalţi părtaşi. Adversarii au avut grijă de el. I au dăruit viaţa, adică posibilitatea existenţei fizice, sporindu i prin aceasta cazna. Ştie Dumnezeu cît minereu de fier a scos el din pămîntul Siberiei, din acest depozit fără fund al bogăţiilor şi tristeţilor noastre, pînă ce, în sfîrşit, s au milostivit de el. L au mutat în Caucaz, ca soldat în armata activă pînă la prima distincţie în luptă. Cînd Valerik s a înfăţi¬şat privirii vînătorilor, gîndul la moarte îi era străin bătrînului. Dimpotrivă, el visa izbîndă şi grabnică reîntoarcere la vechea lui poziţie. Soarta însă şi a urzit în taină isprăvile. Numai ea l a împins să ofere prietenilor în dar, cu o bucurie plină de nerăbdare, tot felul de nimi¬curi dragi, chipurile în amintirea biruinţei comune, dar au rămas de fapt în amintirea lui, căci fusese ucis chiar la începutul luptei. Eternul persiflage.
..
