Ne cunoşteam de mulţi ani, poate de vreo zece sau chiar de mai mulţi, mai exact, din acel an nefericit cînd în Caucaz, din nu se ştie ce neînţelegere, de glonţul unui fost camarad, a căzut în duel un tînăr, dar celebru poet.
Prinţul Miatlev a fost secundantul unuia dintre ei, care anume, nu îmi aduc aminte, însă această tragedie l a zdruncinat puternic. Se povestea că înaintea acelei întîmplări ar fi fost un pierde vară, şi duel¬giu, şi neînfricat, eu însă l am cunoscut cu totul altfel. N aş putea spune că dorinţa de petreceri zgomotoase şi de năzbîtii s ar fi răcit cu totul în el, dar acum nu mai era permanentă ca odinioară, ci izbuc¬nea numai din cînd în cînd, amintind mai curînd de agonia tinereţii.
Prinţul evita să vorbească de poetul dispărut, aproape că nici nu i pomenea numele, iar cînd cineva, din neştiinţă, aducea vorba, exprimîndu şi bănuielile şi părerile de rău, citeam pe faţa prietenului meu doar chin şi suferinţă. Iată de ce nici eu nu voi pomeni numele neferi¬citului, respectînd înţelegerea tacită dintre mine şi prinţ.
