Close-up: Alfred Hitchcock, “Vertigo”

Asemeni dialogului dintre Jean- Luc Godard şi Fritz Lang, lunga conversaţie dintre François Truffaut şi Alfred Hitchcock este unul dintre acele momente în care arta cinematografică atinge nivelul de graţie al introspecţiei intelectuale. Îi datorăm lui Truffaut, ca parte din mişcarea de la “ Cahiers du cinéma”, descoperirea acelui Hitchcock care înseamnă cu mult mai mult decât un maestru al suspansului. O dată cu lectura Truffaut, Hitchcock se eliberează de lestul percepţiilor comune şi intră în domeniul în care inovaţia şi straniul viziunii se unesc, armonic.

“ Vertigo” este, poate, filmul în care geniul lui Hitchcock se exprimă cu cea mai mare temeritate formală. Prin genericul imaginat de Saul Bass, “Vertigo” posedă, de la început, o claritate hipnotică,un ton psihedelic ce îi permite să exploreze adâncul care se află dincolo de nivelul realităţii diurne. Revăzut astăzi, cu ochiul educat de memoria deceniilor care au trecut, “ Vertigo” apare ca un coşmar filmat meticulos şi pasionat. Tot ceea ce pare verosimil se retopeşte în magma obsesiilor. Inconştientul ţâşneşte, ca o magmă vulcanică.

Inteligenţa subversivă a lui Hitchcock se slujeşte de cadrul naraţiunii de film noir spre a investiga domeniul peste care demonii domnesc. Aparenţele sunt subminate în acest joc de oglinzi. Natura umană este, în “ Vertigo”, aşezată în umbra păcatului şi a patologicului. Iubirea poliţistului atras în acest maelstrom nu mai are nimic pur, nimic previzibil, ea se contaminează de acest material obsesional şi compulsiv. În “ Vertigo”, James Stewart desenează o partitură ce merge în contra propriei sale măşti actoriceşti clasice : el este vulnerabil, neliniştit, pasionat şi halucinat.

Feminitatea lui Kim Nowak este, la rândul ei, scindată şi schizofrenică. Ca şi la Bunuel, în “ Cet objet obscur du desir”, femeia nu este una, ci două. Femeia este, succesiv, întruchiparea fragilităţii deceptive şi mai apoi comuna imagine a celei ce acceptă să fie întreţinute. Dar această feminitate duală este permanent întrevăzută prin lentilele celui care o reinventează. Fetişismul lui Hitchcock, atât de abil mascat în era de sobrietate puritană de la Hollwywood, este mai puternic ca oricând. În mâinile bărbatului, femeia regăsită are un aer de moartă resuscitată prin energia febrilităţii sale .Gesturile de acum sunt repunere în scenă a trecutului care nu poate muri.

În “ Vertigo”, filmul noir se încarcă de tensiunea insuportabilă a pasiunii erotice. Sexualitatea este permanent pe muche, aflată în vecinătatea paroxistică a morţii. Damnarea nu poate fi evitată, infernul nu poate fi ocolit. Damnarea înseamnă , pentru James Stewart, coborârea finală în teritoriul populat de umbre şi de remuşcări.Revelaţia complotului în care a fost prins este revelaţia imposibilităţii iubirii înseşi. Cerul pe care îl contemplă este cerul infernului, cerul păcatului, cerul furiei, cerul unui întuneric etern.

“ Vertigo” este manifestul, iconoclast, ale acestei arte care se ascunde în decorurile cuminţi de mainstream spre a explora ceea ce se află , ascuns, în tenebre. “Vertigo” este un poem , un coşmar, un pas dincolo de oglindă. Este clipa în care Hitchcock îşi invită spectatorii, cu aerul său de placiditate înşelătoare, să se apropie de marginea lumii lor şi să privească în abis. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *