TRU: vinovat. Din nou?

Poate că dacă aveți un mic buget de timp liber si veți decide să citiți sau (după caz) să recitiți ”Încotro duce istoria România” – cred că, în ordine cronologică, penultima carte de pînă acum a lui Traian Ungureanu – veți înțelege și mai bine sensul acestui titlu care trimite la ”vinovăția” lui TRU. ”Încotro duce istoria România” apare în 2008 și – inclusiv pentru faptul că Traian Ungureanu, în volumul sus-numit, face imprudența de a nu oferi, pentru un spor de înțelegere, și desene despre faptele pe care le descrie acolo – pentru unele dintre proiecțiile de acolo, este, automat, adesea în afara unei lecturi minimale (care ar da premise necesare, nu suficiente, pentru înțelegere), încondeiat. Uneori stigmatizat, unor linșat. Nu de puține ori, de fapt. Citiți cartea și veți vedea că multe dintre evoluțiile – involuții, în fond – descrise acolo, anticipate acolo sînt deja bifate de lumea românească, de scena noastră publică, de agendele noastre publice și mediatice. Acolo, în ”Încotro duce istoria României”, pe fond și adesea și în detalii, Traian Ungureanu avea dreptate. Ceea ce este, și la noi, de neiertat. De fapt: nu doar faptul în sine de a avea dreptate și de a spune adevărul, ci și – aceasta este aproape criminal – detaliul că TRU a avut dreptate înaintea multora, înaintea majorității. În alte privințe, dar complementare în chip adînc cu ”literatura” pe care o practică Traian Ungureanu, la fel au stat lucrurile și cu Horia-Roman Patapievici. Citiți ”Omul recent” – sau, după caz, recitiți-l, dar cu un ochi atent la istoria recentă – și veți înțelege imediat despre ce este vorba! Dacă veți dori, desigur – dacă veți dori să înțelegeți și dacă nu cumva, poate mai confortabil, dar mai departe de ceea ce e cu adevărat, veți prefera să faceți precum ne sugerau idealiștii germani să facem ( ”dacă realitatea ne contrazice, cu atît mai rău pentru ea”…).

Odată cu ”Proștii Europei” – o carte al cărei subtitlu, deși descriptiv, poate constitui încă un solid capăt de acuzare pentru Traian Ungureanu; acesta este: ”Cum se sinucid civilizațiile” – numitul eseist (aici, în carte, în primul rînd aceasta – și nu europarlamentar!) poate fi, încă o dată, executat public după tiparul deja încetățenit. Ar fi putut să fie executat și mai abitir mai devreme, dacă ar fi făcut imprudența să publice acum 3-4 ani o asemenea carte; dar nici acum nu e deloc (prea) tîrziu.  De fapt, lucrurile se și întîmplă deja în sensul acesta. Urmare a unei generoase invitații auctoriale – pe care Traian Ungureanu a publicat-o într-un cotidian și pe care, cu patosul său caracteristic, a reluat-o și odată cu lansarea cărții la Bookfestul recentissim încheiat -, anume ca eventualii cititorii să nu carecumva să pună mîna pe această carte, o parte dintre ei chiar așa au și făcut și decis să lanseze în rafale etichete din repertoriul clasic: e fascist, e nazist, e conservator, e antiumanist, e antiPC, e antimultikulti și așa mai departe. Cum spuneam: formule clasice pe care le asumă aceia – uneori, chiar reprezentanți ai diverselor elite (fapt poate mai vizibil în Vest, dar din ce în ce mai vizibil și la noi) – care nu găsesc sau care chiar nu argumente și care aleg să rostogolească asemenea etichete, cu voluptate și violență, asupra celor care, adesea cu argumente și punînd cap-la-cap faptele, gîndesc altfel decît ei!

De ce ar putea fi vinovat Traian Ungureanu, odată cu această cea mai recentă carte a sa? Întrucît e o carte destul de arătoasă și, mai ales, una foarte consistentă, pare de la sine înțeles că motivele pentru o asemenea sentință pot fi foarte multe. O să selectez cîteva dintre ele, prefațate totuși de invitația de a citi acest volum – nu neapărat pentru a înțelege despre lumea în care trăim (în fond, va înțelege doar cine va dori să înțeleagă, cine nu va refuza faptele și înlănțuirile de cauze și efecte ale acestei lumi), ci pentru a descoperi și alte motive de genul celor sugerate de mine mai înainte.

Așadar, trec de titlul cărții – aparent, o insultă; pe fond, altceva – și merg la subtitlul acesteia. ”Cum se sinucid civilizațiile” – acesta este, cum spuneam și mai sus, subtitlul. Cum? ”Așa se sinucid civilizațiile. Cu dileme interminabile, cu credința oarbă în propriile confuzii și cu vorbe care ajută lumea să stea în cap. Și, neapărat, cu diavolul de mînă ”, scrie Traian Ungureanu și cartea sa este, din acest unghi de vedere, un inventar impresionant al acestor modalități de autosucombare.

Apoi, e o carte periculoasă – inclusiv pentru autorul ei, desigur – fiindcă vorbește, și nu din teorie, ci alimentînd o judecată cu o mulțime de fapte brute – despre ”rinocerii de elită”. Elitele, mai ales elitele birocratice, care duc povara proiectului european și, odată cu el, tot mai puțin și tot mai iresponsabil povara unei libertăți, sunt o miză mare de discuție. Elite, inclusiv elite academice și mediatice – care, punctual, într-o chestiune extrem de fierbinte, aleg să se raporteze pe o asemenea problemă mai degrabă în termenii schițați de Ungureanu: ”lumea subțire care nu vede pericolul islamic nu e oarbă degeaba. Acest val de ignoranță premeditată e, de fapt, parola care asigură accesul în sistemul universitar, politic și mediatic. Numai cine știe să recite și să îmbogățească și să întărească tabuul e admis și menținut în sistem”.

De asemenea, TRU ar putea fi declarat vinovat pentru că pune de atît de multe ori în această carte degetul pe rănile mari ale Uniunii Europene. Dar atenție, a propos de o eventuală punere la colț promptă: nu merge să fie desemnat, cum se întîmplă în schemele mentale ale resentimentului celor care, fără să asculte argumente – bunăoară, unul foarte puternic e dat chiar de Traian Ungureanu: UE nu e totuna cu Europa! -, aleg etichetarea și blamarea,  nu merge, așadar, să fie plasat în zona filo-rusă. Vizionar, poate și prevăzător, dar mai ales hiperlucid în această chestiune, Traian Ungureanu vorbește de două decenii cu competență și sistem despre răul post-sovietic, despre toxinele putiniene șamd. Ce nu merge cu Rusia, pe latura aceasta de linșaj și de retorică resentimentară, merge cu SUA. O SUA față de care Europa de Vest, salvată tocmai de această țară din două teribile războaie, manifestă o (cuvîntul cred că acesta este) odioasă lipsă de rucunoștință. O-ho! Și încă ce bine merge, în cazul lui Traian Ungureanu, mai ales că, după un Obama ultramediocru ca șef de stat (nu uitați că a luat Premiul Nobel pentru Pace pentru ce urma să facă, în primele luni ale primului mandat, nu pentru ceea ce făcuse!), acum, în SUA, e Donald Trump. Un președinte imprevizibil față de care, și în această carte, Traian Ungureanu nu se aliniează, încă o dată deci e deviaționist, liniei majoritate din presa mainstream. Logic, veți găsi în carte și numeroase linii de discurs împotriva progresismului și împotriva corectitudinii politice – și aceasta, iarăși, nu e de bine pentru cineva care spune lucruri neomologate ca fiind acceptabile și dezirabile de către preoții și de către misionarii acestui nou cult în care se amestecă, sub pretextul bunelor intenții, ipocrizia, relativismul, chiar nerușinarea, adesea neocomunismul și neomarxismul. Cu atît mai rău, pentru cineva care îndrăznește să fie critic în aceste chestiuni.

În ”Proștii Europei” sînt cam 50 de texte. Cam 50 de eseuri scurte și nervoase. Nu știu dacă, în sine, cifra aceasta e condamnabilă, dar accept că nu dețin competențele celor care aleg să ”radă” pe cineva pentru te miri ce motiv. Ce știu însă – din lectura la zi (adesea, o a doua sau chiar o a treia lectură a acestor mici eseuri – să menționez că majoritatea textelor au apărut pe blogul lui Traian Ungureanu din ”Adevărul” și în revista 22) – este că, fără excepție, fiecare dintre ele ascunde ”arsenal exploziv”. Cu alte cuvinte, că în fiecare dintre aceste texte, cineva care gîndește și acționează euforic,  fără să vadă tot mai numeroasele semne ale unui declin de civilizație, poate găsi idei, formulări, perspective, problematizări de care să se agațe. Pe care să le reproșeze, în numele căror să îl pună la colț pe cel care le-a formulat sau indicat. Și, în felul acesta, să rateze discuție esențială. Fiindcă, dacă există o problemă mare – iar pentru Vestul Europei există; și, întrucît există pentru Vest, ea se răsfrînge și la Est -, un prim pas important pentru a nu o ajuta să crească este să o recunoști ca atare și nu să o ascunzi. În sensul acesta și în inconfundabilul și inimitabilul stil TRU, cartea pe care redutabilul eseist ne-o dă acum este  și o disperată invitație la luciditate.

Nu în ultimul rînd, și acum sînt dispus să ofer un pont, atît cît îl cunosc eu pe Traian Ungureanu: el poate fi desemnat vinovat pentru că nu are și nu obișnuiește să poarte bască. Mai mult decît atît: în cazul în care, eventual alertat de această dezvăluire pe care o fac cu privire la el, decide să își ia bască, Traian Ungureanu poate deveni, automat, vinovat și pentru că vrea să poarte bască. În fond, cine se crede? Iată nu doar unul, ci încă două motive pentru a citi această carte – e numai bună pentru a vedea cum scrie cineva care e, pentru că a ales să scrie în limbajul adevărului, vinovat în mod apriori. Respectiv: pentru că are bască sau pentru că nu are bască. Sau / și!

Notă: acest text a fost publicat în premieră în revista 22.