Geniul poliedric al lui Pessoa desfide categorizările şi se înscrie ca exemplarul unic al unicei sale specii. Dintre toţi artiştii modernităţii, Pessoa este singurul care posedă această virilitate morbidă a creaţiei. Şantierul său gigantic nu va fi, poate, cunoscut cu adevărat niciodată. Scrierile sale,finalizate sau rămase în bruioane, transmit această imagine, himerică, a unei minţi care, gândindu-se pe sine, regândeşte întreaga lume. Totul există în spiritul lui Pessoa, inclusiv acel viitor din care posteritatea sa magnetică face parte.
Cel mai recent volum din ediţia Pessoa imaginată de Dinu Flămând este cel în care Pessoa însuşi, ortonimul, iese la suprafaţa textului ca autor. O legendă tenace a acreditat imaginea unui Pessoa- banal şi nespectaculos, în comparaţie cu extravaganta irizare a heteronimilor săi. Nimic mai neadevărat decât această judecată leneşă. Pessoa- ortonimul cuprinde, în sine, tot atâtea măşti, cu nimic inferioare în spectaculozitatea lor barocă efigiilor celor pe care i-a inventat. Pessoa este la fel de tulburător şi de enigmatic în opera pe care o asociază cu propriul său nume.
Şi aceasta pentru că poezia lui Pessoa se alimentează din aceleaşi bizare izvoare din care se nutresc heteronimii săi. Ruperea lui Pessoa în bucăţi este dublă: este ruperea în diverse fragmente care se exteriozează ca persoane distincte şi este ruperea în cadrul propriului eu, o alunecare între planuri şi voci, o continuă interogare a unei identităţi fluide. Şi nu este un detaliu nesemnficativ prezenţa în această masivă selecţie a unor texte poetice scrise de Pessoa direct în franceză şi în engleză. Portughez ce visează la marea portugheză, Pessoa este parte din această magmă culturală a tradiţiei plurilingve şi cosmopolite. Educaţia primită în Africa de Sud, în engleză, face din Pessoa un scriitor-punte, ce uneşte diverse insule şi continente. Excentricitatea sa are un aer englez prin insularitatea viziunii sale. Contemporan cu T. S. Eliot sau cu Ezra Pound, Pessoa este unul dintre exploratorii care întorc spatele pământului, alegând taina şi largul de ocean.
Identitatea prismatică a lui Pessoa- ortonimul se situează în interstiţii, în spaţiile pe care le desenează direcţiile modernităţii. Introvertit, dar şi mag ezoteric, poet al memoriei,dar şi cuceritor al vastelor unde marine, melancolic, dar şi ironist subtil, mai cu seamă în acele epigrame ce dau la o parte masca de dictator a lui Salazar, Pessoa nu poate fi prins, nu poate fi încadrat, nu poate fi redus la un sunet familiar. În Pessoa- ortonimul, suita de euri se transcrie pe sine, cu fiecare ciclu de poem.
Ca şi proză şi în “manifeste”, Pessoa este un Iniţiat ce are nostalgia limbajului hieratic şi încifrat al tradiţiei. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale, Pessoa a trăit înăuntrul şi în afara timpului său. Ascuns în crisalida de funcţionar oarecare, el a nutrit ambiţia de a fi cronicarul escatologic al naţiunii sale. Poemele din “Mesaj”( ce se aseamănă cu majestuoasele “ Pajere” mateine) sunt pietrele tombale pe care Pessoa le gravează, cu minuţiozitate de orfevru. Ele sunt tablouri în care timpul istoric se metamorfozează în imagine şi în cifru. Ele sunt ghicitorile pe care nici unul dintre contemporanii săi, şi cu atât mai puţin terestrul Salazar, nu le pot descifra.
Textele dedicate acestei Portugalii ce se deschide pe sine şi deschide lumea ascund un mesaj din “mesaj”. Este acesta un mesaj care se distanţează de cei din jurul său , de scenografia ridicolă a naţionalismului triumfalist. Mesajul lui Pessoa este parte din conversaţia pe care scriitorul o poartă cu spectrele hipnotice ale patriei sale. La secole după Camoes, Pessoa îşi defineşte propria sa rapsodie. Dar “Lusiada” sa este un pelerinaj la căpătâiul ruinelor, incantaţia mistică a unei patrii care nu mai poate renaşte decât prin text.
Imperiul de mare şi de curaj al lui Pessoa nu este cel al lui Salazar. El nu este alcătuit din colonii şi din expoziţii universale, el nu are nevoie de armate şi de nave spre a-l ocroti. Imperiul său este un arhipelag de umbre, de semne, de blazoane şi de ecouri muzicale. Imperiul său este asemeni unui Labirint din care singura ieşire este oferită de poezia însăşi. Fragmentarismul mistic al lui Pessoa aspiră la eliberarea sufletului ce doarme în statuile înaintaşilor, propunând miracolul ce înfrânge istoria. Moartea este revenire, de aceea Pessoa se întoarce spre imaginea însângerată a domnitorului Sebastiao care, ucis fiind, devine promisiune a revenirii. Eroii portughezi ajung la capătul lumii, acolo unde ridică colonade demne de personajele lui Homer. Ei sunt semizei ce ornează un panteon melancolic, luminat de privirea halucinată a lui Pessoa.
Vocea lui Pessoa este alcătuită din juxtapunerea de voci, la fel ca un vitraliu de catedrală. Marea spre care se deschid textele sale este guvernată de astrul geniului său. Portugalia renaşte, în spaţiul acestui regat de himere.
Excelentă Cronică ! Felicitări !