Devine tot mai mult o certitudine faptul că, dacă n-ar exista, actualul președinte transatlantic ar trebui inventat, ceea ce, pentru vigoarea patologică a mijloacelor media nici nu ar fi atât de dificil; dar, iată că zeii, privind către Capitoliu, cel de dincolo de ocean, de data aceasta, au decis să nu pună la încercare iarăși fantezia mincinoasă a lucrătorilor din media, trimițându-le ceea ce își doreau de fapt; desigur, situația devine oarecum ambiguă, în sensul că, pe de o parte, ar fi interesant să-l dăm jos, dar cu ce am mai rămâne? Pe de altă parte, e vorba de cel numit (fără verificări prealabile însă precum testarea de odinioară a papei la alegeri, spre a se vedea dacă într-adevăr e testiculat, adică are cele două „mărturisitoare” ale bărbăției) „cel mai puternic bărbat al planetei”, greu de verificat și la predecesorii din ultimele decenii, căci nu prea erau nici unul barbati, adică purtători de barbă.
După circul iscat de decizia justă a președintelui de a ordona ridicarea unui zid la limita de sud a Țării, despre care am scris la momentul oportun (vezi Romanitatea zidului american), circ mediatic cu atât mai penibil cu cât, prin cele ce se scria, era o probă a totalei necunoașteri a istoriei universale, romane și imperiale în mod particular, iată că o nouă declarație prezidențială dă de lucru politicienilor și lucrătorilor din media planetară, ceea ce ar însemna în primul rând că într-adevăr auzim vocea , dacă nu a celui mai puternic „bărbos” al lumii (din motivul etimologic evocat), cert a celui mai important cetățean.
Am mai scris-o și probabil o voi mai repeta: prin tot ceea ce se decide și se face cu repercusiuni la nivelul lumii cunoscute azi, dincolo de ocean, pe malurile Potomacului, reprezintă o continuare de facto et de iure a ceea ce pornea de pe cele ale Tibrului acum două mii de ani, adică a Imperiului Roman, cu bune sau rele, oricum din sânul puterii lumii. Iată de ce a te revolta aiurea, înainte de a cerceta precedentele istorice, e dovadă de stupiditate nu o dată îmbinată cu ticăloșie.
Actualul președinte are un ilustru predecesor imperial din secolul patru, în persoana și personalitatea de excepție a lui Iulianus, cel catalogat de media de atunci, adică de propaganda creștină în plină ascensiune, ca făcând parte din categoria „câinilor turbați împotriva lui Christos” (vezi Prologul lui Ieronim la Despre bărbații iluștri). În fapt, tânărul imperator nu prezenta nici o formă de rabie (după cum nici actualul președinte), fiind un exemplu de cum trebuie să fie un conducător; iar acest lucru ni-l vădește portretul său scris de un cu totul imparțial și echilibrat istoric, un ultim roman adevărat, necreștin adică: „prin prudență era socotit un al doilea Titus, fiul lui Vespasianus, prin gloria războaielor foarte asemănător lui Traianus, blând ca Antoninus Pius, iar prin înțelepciune și dorința de desăvârșire se potrivea cu Marcus Aurelius, pe care se străduia să-l imite în toate actele vieții sale”. (Ammianus Marcellinus, Istorie romană, trad. David Popescu, XVI, 1, 4). Parcă aud deja glasul plin de revoltă: cum să-l compari pe un împărat cu înclinații filosofice, cu un președinte actual, cu un grad de cultură suspect (ca al tuturor președinților și șefilor de State, de altfel…)??? Simplu: vremurile fiind totuși altele, actualul s-a dovedit un excelent „cugetător” și culegător în cea mai relevantă cultură a timpurilor noastre: cea pecuniară, motiv pentru care își și poate permite să ignore ticăloșia numită „corectitudine politică” (asta deranjează la el cel mai mult).
Revenind la conducătorul imperial, pe care nu l-am părăsit în fapt, să amintim că, fire curioasă, Iulianus decide la un moment dat să treacă la creștinism, încercare pe care o mai făcuseră și alții până la el. Constatând în scurt timp că filosofic, cultural mai pe larg, nu are ce-și însuși, la vremea aceea neputându-se vorbi de o cultură creștină decât de câteva personalități, imperialul se întoarce la zeii dinainte și la neoplatonicieni. Evident că, într-o epocă în care creștinismul era pe cale de a deveni din religie tolerată alături de celelalte vreo trei sute din Imperiu, una cu totul intolerantă și unică deținătoare a adevărului, (Ambrozie al Milanului fixa clar„ungerea” împăratului), gestul avea să-l coste pe cel care primea cognomenul dezonorant de Apostatul. Răspunsul imperial îl aflăm, culmea, în scrierea unui creștin (Grigore din Nazianz) care îl citează, evident cu tendențioasă furie pe Iulianus; fără a greși cu totul pentru vremea aceea, Iulianus le transmite creștinilor: „întreaga voastră înțelepciune se reduce la acel credeți doar. Parcela voastră cuprinde neștiința și grosolănia.”
Dar, cum mila creștină nu iartă, i s-au pus în cârcă o serie de nelegiuiri, printre care și încercarea firească pentru un împărat roman, de a restaura cultele păgâne în alianță cu (aici vine marea „eroare”!) … evreii. Ca bun împărat roman, Iulianus își dorea în primul rând unitatea Imperiului și un tratament egal pentru cetățeni; ca atare, pentru a repara cumva persecuțiile antievreiești ale împăratului Constantius care au dus la revolta evreilor din Palestina și alierea celor din Mesopotamia cu perșii, Iulianus a decis să le reconstruiască Templul din Ierusalim; prin aceasta voia să demonstreze și falsitatea profeției după care prăbușirea era definitivă. Lucrările au fost începute, dar un incendiu suspect le-a întrerupt, fiind abandonate după moartea cu totul prematură a împăratului la 31 de ani, după o conducere de doar doi ani (361-363), dar cu totul semnificativă pentru conceptul de conducător al celei mai mari puteri. Evident că decizia constructivă a împăratului a generat revoltă, cel puțin ca și cea a actualului președinte care nu face altceva, sătul probabil de prefăcătoriile inerente politicii, decât să confirme ceva existent deja: faptul că toate instituțiile statului veterotestamentar se află în Ierusalim. Nu știu dacă Zidul, din păcate nerenovat de Iulianus ci devenit al Plângerii, i-a transmis vreun mesaj imperial președintelui, atunci când la ultima vizită (la fel de răscomentată) l-a atins cu mâna, (atât de obsedat filmat gestul încât era clar că toți se așteptau ca măcar un deget prezidențial să fie prins între blocurile de piatră… dar n-a fost să fie), însă declarația care desigur a șocat întreaga omenire (deși e sigur că nu toată a aflat de ea), îl transformă pe neastâmpăratul transatlantic într-un adevărat Apostat, adeverind încă o dată că, dacă vrei să repari o eroare a istoriei, trebuie să te aștepți la ce e mai rău. Cunoaștem declarația președintelui, clară, limpede și fără ezitări, ca atare să ne amintim, citându-l iarăși pe Ammianus, cum a făcut Iulianus: „dorind să transmită posterității amintirea domniei sale prin amploarea realizărilor, se gândea să restaureze, cu cheltuieli oricât de mari, templul de la Ierusalim, clădire monumentală altădată, dar care, după multe și sângeroase lupte a suferit avarii fiind asediat de Vespasianus și cucerit cu greu de Titus. A însărcinat cu conducerea lucrărilor pe Alypius Antiochianul, care mai înainte fusese viceguvernator al Britanniei. Alypius începuse să se ocupe foarte serios de executarea construcției și-și luase ca ajutor pe conducătorul provinciei, când un incendiu cu flăcări mari, a izbucnit la temelia construcției făcând locul inaccesibil lucrătorilor și arzând câțiva dintre ei. Soarta a vrut ca incendiul să se repete…”.
Ce va vrea acum soarta, e greu de spus, dar nu e exclus ca gestul președintelui să fie începutul împlinirii demersului imperial, peste secole.
Și ar mai fi ceva de adăugat: dacă tot amintește Ammianus de fostul vice al Britanniei ajuns șeful șantierului din Ierusalim, să amintim că în timp ce Iulianus se străduia să repare (evident din motive politice dar subtil prezentate) stricăciunile iluștrilor săi predecesori imperiali, actualul președinte limpezește în fine, după decenii, o mizerie lăsată (evident tot din motive politice, dar deloc subtile) de cea numită pe drept „perfidul Albion”, brexista Britanie, aflată desigur printre statele oripilate de declarația… capitală. S-a spus că pentru evrei e un cadou otrăvit; atât doar că otrava e demult acolo, picurată de cei care cu regret au părăsit Ținutul Sfânt; iar dacă citim un Tratat despre veninuri și otrăvuri din secolul XIII, vom afla că decisiv e cine a turnat veninul în pocalul cu vin.
