Gheorghe Ursu a fost coleg de serviciu din anii ‘70 până la plecarea noastră din ţară, în 1982, la IPCT (Institutul de Proiectări Construcţii Tip), din Bucureşti, cu regretatul meu soţ, inginerul constructor Emil Lerner. Au fost şi prieteni. Nu era zi ca Emil să nu-mi povestească despre el. De aceea, deşi nu l-am cunoscut personal, memoria celor povestite despre Babu (aşa-l numeau cei apropiaţi), mi-a rămas foarte vie.
Mi-aduc aminte de ziua când Emil mi-a spus, la începutul anilor ‘70: “Ştii? Am un coleg inginer, Babu Ursu care a scos o carte de poezii la editura Litera.” “Şi, sunt bune poeziile”? am întrebat. “Nu ştiu, ne-a promis că ne aduce cartea”. După câteva zile mi-a spus: “Foarte bune poezii a scris, nu-i de mirare că are mulţi prieteni scriitori şi poeţi”.
În acei ani, Emil îmi spunea zilnic: “Babu Ursu e revoltat împotriva regimului şi spune în gura mare ce gândeşte. Să vezi cum îi insultă pe Nea Nicu şi pe ea! Noi încercăm să-l facem să-şi ţină gura, dar el susţine că atâta vreme cât ceea ce spune el e adevărul gândit de toţi, nu va tăcea”.
În 1977, după cutremurul din martie, Emil, care era în atelierul de calcul de rezistenţă al construcţiilor al IPCT, a făcut parte din comisia de evaluare a clădirilor afectate de cutremur. A lucrat cu Babu Ursu în comisie, iar relatările lui Emil despre hotărârile “de partid” în privinţa reparării clădirilor, totalmente lipsite de profesionalism, erau de neimaginat. Odată mi-a spus cum au fost ei, însoţiţi de un securist, să viziteze hotelul Athénée Palace. Au intrat într-o cameră şi, în spatele dărâmăturilor de pereţi se vedeau multe fire. Emil, care şi-a dat seama că erau firele microfoanelor de înregistrări, cum era din fire mai glumeţ, a întrebat cu inocenţă: “dar ce sunt firele astea”? Securistul a intervenit: “dv nu aveţi treabă cu firele, ci numai cu rezistenţă construcţiei”. Mi-a spus Emil: “Noroc că nu era Babu acolo, el ar fi spus cu voce tare ce erau firele acelea”.
Babu Ursu a fost la vizita după cutremur a cinematografului Patria, unde au fost prezenţi şi ştabi din CC / PCR. Acolo, precum îi era firea, Babu şi-a exprimat clar punctul de vedere: “dacă doar se vor spoi caldirile şi nu se vor repara, se periclitează viaţa oamenilor şi asta e o crimă”. Emil îmi spunea îngrozit: “lui Babu o să-i închidă cineva gura”.
Circula, printre ingineri, o poveste despre reacţia lui Grigore Moisil, cu ani în urmă, la o şedinţa la care Ceauşescu a “ordonat” să se termine în câteva zile o lucrare care ar fi avut nevoie de circa un an. Se pare că Moisil, care era deja în vârstă şi nu mai avea nimic de pierdut, ar fi spus: “Tovarăşu’ Preşedinte, dv puteţi ordona unei armate întregi de soldaţi să obţină de la neveste un copil în mai puţin de 9 luni, orice aţi ordona dv, copilul tot după 9 luni se naşte!” Ori Babu, revoltat de termenii rapizi daţi de Ceauşescu pentru reparaţii, spunea cam acelaşi lucru. Da, dar Babu era mult mai tânăr ca Moisil, el putea fi distrus! Şi, din păcate, a fost. Într-un mod brutal, nedrept, revoltător.
Am plecat din ţară în 1982. Eram la Montreal, în 1985, când am auzit cumplita veste a închiderii şi apoi a uciderii lui Babu. Nu se putea vorbi liber la telefon, am aflat pe căi ocolite ce s-a întâmplat, dar nu ştiam amănunte. Emil şi eu am fost nu numai impresionaţi, dar revoltaţi de cruzimea şi injustiţia regimului totalitar din România. Mi-a spus Emil: “Avea un jurnal, ne spunea că scrie zilnic toate nebuniile “perechii conducătoare”, ca să rămână urmaşilor o mărturie. Poate că i-au găsit jurnalul”…
S-a dovedit ulterior că bănuiala lui Emil fusese justă.
1989, “revoluţia”! Câte iluzii ne-am făcut atunci!
În 2004 am vizitat, la Berlin, locul vechiului zid. Atunci am publicat articolul “Note de călătorie”, în “Observatorul” din Toronto, noiembrie 2004. Articolul este scris în formă de jurnal cu “flash back”. Copiez două fragmente.
Montreal, 17 noiembrie 1985. Aflu din Bucureşti că inginerul şi poetul Gheorghe Ursu (Babu) a murit în închisoare. Securitatea descoperise în septembrie jurnalul său anti-ceauşist. A fost imediat arestat şi, la două luni după arestare, în urma unor torturi sălbatice, a murit. Auzisem (poate fusese doar un zvon??) că, în afara unor lovituri puternice în zona stomacului, una din torturi fusese scufundarea cu tot trupul într-o apă rece că ghiaţa, rece ca piatra zidului….
…………………………………………………………….
Toronto, noiembrie 2004. Scriu aceste rânduri de aici, acest acasă de nesfârşit balans al trupului şi sufletului meu între coastele oceanului. Eram deja pe continentul nord american acum cincisprezece ani, când zidul Berlinului a fost zdrobit. Tot aici eram şi acum nouăsprezece ani când Babu Ursu a fost ucis. De departe lucrurile ajung la noi altfel decât de aproape. Cutremurul sufletesc real m-a cuprins abia în august anul acesta la Berlin, când, ajunsă pe locul fostului zid, am retrăit tulburătoarea lui tragedie. Mostra păstrată, ca şi bucăţile sfărâmate, sunt impregnate de pulsul suferinţelor şi de plângerea celor dispăruţi. Atingând rămăşiţele zidului simt tristeţea vibraţiilor din el tot aşa cum, dacă aş pune la ureche o scoică, aş auzi în ea vuietul tânguitor al unei mări vii răsunând într-o cochilie frumoasă, dar astăzi, totuşi, moartă.
Am fost şi sunt alături de Andrei Ursu -deşi nu-l cunosc personal- în toate demersurile pentru recunoaşterea cumplitei nedreptăţi la care a fost supus tatăl lui şi pentru pedepsirea vinovaţilor.
mersi, Veronica Lerner