În Spania a avut loc un eveniment inedit atunci când, vrând să premieze un angajat model pentru fidelitate la locul de muncă, primăria a constatat că omul a lipsit de la serviciu nu mai puțin de șase ani de zile. În loc să-i înmâneze o placă, primarul i-a ars omului o amendă de aproape 30.000 de euro[1]. Faptul că acest incident s-a petrecut în Spania nu ar trebui să ne mire foarte mult. La urma urmei, Spania este țara care a inventat birocrația și are o tradiție de cinci secole în acest sens.
Însuși Carol Quintul, la începutul veacului al XVI-lea, ca să-și modernizeze (culmea!) administrația vastului imperiu, a inventat banda roșie, cu care se legau cele mai importante dosare, pentru prioritizarea documentelor de mare importanță față de cele banale. Practica bandei roșii a fost iute adoptată și de alți monarhi europeni, ca un model de bună practică. De aici încolo, istoria birocrației devine din ce în ce mai stufoasă, în așa hal, încât, în secolul al XIX-lea, Dickens sau Balzac aleg să-i dedice cărți întregi. Dickens scria că Britannia se sufocă sub penițele conțopiștilor și este complet imobilizată, legată de mâini și de picioare cu nesuferita panglică roșie. În Casa umbrelor[2], Dickens prezintă șirul lung al victimelor Cancelariei, care nu poate rezolva petiții și litigii minore decât în ani buni, ani în care cei intrați în tăvălugul administrației ajung la sapă de lemn și își pierd mințile. Același secol și aceeași disperare se conturează și la Balzac, care, în Istoria celor treisprezece[3], spune povestea unui soț îndoliat care nu izbutește să-și incinereze soția conform dorințelor acesteia din cauza birocrației pariziene. Acțiunea cu pricina nu poate avea loc fără aprobarea prefectului poliției și a ministrului de interne. Dar aceștia nu pot lua decizii fără o audiență, care nu poate fi acordată decât peste o săptămână, și fără un raport, care nu poate fi elaborat mai curând de două săptămâni. În acest răstimp, desigur, din motive de igienă și de protocol, răposata este depusă într-un loc de veci din cimitirul Père-Lachaise iar soțul ajunge în pragul sinuciderii pentru că și cimitirul funcționează după aceleași mecanisme ale administrației, cu grafice, programări, scheme și rapoarte. Nimeni nu se revoltă, însă, împotriva sistemului, observă naratorul, pentru că doar principiile scrise cu sânge inflamează poporul, iar nenorocirile legalității, vai, din nefericire vor fi întotdeauna pașnice.
La fel de pașnică este și evoluția funcționarului din povestea noastră, pe care primăria îl credea supravegheat de compania angajatoare, compania angajatoare îl lăsa în paza primăriei, iar omul, care mai mergea din când în când și la birou, se simțea nedreptățit de ambele foruri. Pe scurt, nimeni nu era de vină, atâta timp cât în scripte totul părea să meargă ca uns. Nu degeaba Spania se află printre țările de la coada listei când vine vorba de rapiditatea cu care se soluționează cererile cetățenilor, rapiditate măsurată în timpul necesar deschiderii unei firme sau primirii aprobării pentru zugrăvirea fațadei locuinței proprii.
Dacă spaniolilor nu le este ușor, să nu uităm că altora le este și mai greu. De aceea, după un secol de tăiat frunză la câini, în sfârșit s-a constituit în România o comisie de tăiat hârtii. Cui îi trebuie așa ceva? Păi, să începem cu începutul. Pe la finele secolului al XIX-lea, când putem vorbi de o adminitrație modernă în noua Românie, bazele sistemului au fost puse după același model francez pe care tânăra țară se străduia să-l urmeze în toate. Din păcate, după cum am aflat mai sus, acest model nu era chiar cel mai fericit, el pricinuind și la Paris confuzie și frustrare, iar în micul Paris, și mai abitir. Pe această bază birocratică foarte solidă, complicată, lentă și absurdă, s-a cocoțat mai apoi administrația de tip comunist, care a astupat până și ultimele supape lăsate de avangarda franceză. Când mai punem în vârf și documentațiile și procedurile stufoase ale UE din ultimul deceniu, piramida noastră este pe cale să se prăbușească într-un nor de praf și moloz. Dacă ne-am gândi și că, pe lângă proceduri, aparatul a fost, este și va fi la fel de stufos grație numeroșilor săi angajați, care dublează sau chiar triplează munca altor angajați sau, mai nou, a sistemului informatic – nici ăla dintre cele mai performante – și că acești angajați la stat au ei înșiși adesea competențe îndoielnice și viteze de reacție reduse, funcționând invers proporțional cu importanța pilei pe care au pus-o la bătaie în momentul înscăunării la birou, vom avea probabil o imagine aproape completă. Aceasta ne va ajuta să înțelegem și ce face comisia de tăiat hârtii împotriva tăiatului fruzei la câini.
Comisia a dat prima lovitură în luna martie, când a decretat că un document cerut o dată de la un contribuabil nu va mai fi cerut a doua oară, instituția care îl solicită având obligația de a-l căuta în arhivele proprii[4]. Decizia prevede, implicit, ca o parte din funcționarii care cereau aceleași documente de trei ori, să petreacă de două ori mai mult timp cu arhivarea. O altă lovitură grea dată ghemului de sfoară (roșie sau în alte culori ale curcubeului) cu care se leagă documentele din birouri, este decizia care anunță că orice document care a fost completat online să nu mai fie depus și pe hârtie, deci că orele petrecute în fața unui ghișeu vor dispărea ca prin minune. Platforma guvernamentală intitulată maisimplu.gov.ro are și un slogan promițător: „O hârtie mai puțin, un cetățean mai respectat”. Ura!!! Așteptăm dovezi concrete de respect în urma soluționării următoarelor piedici birocratice (ultra selectiv):
- Cazierul care să dovedească faptul că cetățeanul este nevinovat, în contextul în care prezumția de nevinovăție, în România, pare-se că nu există;
- Adeverința pe care o insituție o eliberează pentru a-i servi cetățeanului în cadrul aceleiași instituții;
- Autoîmputernicirea (cred ca acesta nu mai are nevoie de explicații suplimentare, înscriindu-se la rubrica no comment);
- Plata amenzilor de poliție la CEC (bună în sine, mai ales că, dacă te miști repede, ai reducere 50%, dar proastă pe termen mediu pentru că ea vine la pachet cu încă două drumuri după CEC – înapoi la poliție și apoi la Direcția de Impozite și Taxe, ca să te asiguri că, la anul pe vremea asta, nu te va ține nimeni de rău platnic de vreme ce dovada plății nu a făcut automat drumul virtual la forurile interesate).
Lista poate continua mult și bine, dar suntem optimiști, dacă credem cu tărie că, precum sora mai mare franceză, nici birocrația românească nu este degrabă vărsătoare de sânge de contibuabil nevinovat, ci doar de cerneală uneori simpatică, de cel mai multe ori antipatică.
[1] Hotnews, 12 februarie 2016.
[2] Charles Dickens, Casa umbrelor, Adevărul, 2009.
[3] Honoré de Balzac, Istoria celor treisprezece, Aldo Press, 2005.
[4] Hotnews.ro, martie 2016.
