„Mesajul invizibil” și legendele sale (Proiect-experiment)

Prietenilor mei

Moto:

Până și în ilustrațiile științifice, legenda este aceea care determină adevărul imaginii.

E.M. Gombrich

Orice înfățișează și oricare ar fi modul său, fotografia este mereu invizibilă :  nu ea este cea pe care o vedem.

Roland Barthes 

…imaginile nu sunt reproduceri ale obiectelor, ci reprezentări supuse unei serii de opțiuni care determină un mod de vizualizare.

Jean-François Devillers

foto 1 

Titlul. E tot ce mi-a rămas după ce le-am anulat pe toate celelalte. Textul meu încearcă să facă vizibilă (cf. supra, citatul din R. Barthes) o fotografie special confecționată pentru acest prilej, imaginând un fel de „metalegendă” la această imagine încărcată. Întrucât reproduc și/sau evoc și alte poze, legendele vor fi și ele mai multe.

Dedicația. Am avut totdeauna vocația prieteniei. Prietenii m-au determinat să mă autodepășesc continuu și m-au acceptat chiar și atunci când eu însumi nu mă mai acceptam. În pauza conferinței în care fusesem acuzat că aș fi complicele unui dușman antistatal doar pentru că i-am luat apărarea unui prieten, priveam disperat cum alți colegi, pe care-i considerasem prieteni, trec pe lângă mine, ocolindu-mă, am simțit un val de bucurie când niște colegi, până atunci necunoscuți, au venit să-mi strângă mâna. Printre acuzațiile ce mi s-au adus atunci erau și propriile mele păreri comunicate unor prieteni. Întâmplarea a făcut să-mi amintesc precis când și cui i-am spus cele incriminate. În aceeași zi, i-am reproșat respectvului prieten că m-a trădat. Mi-a replicat : „ – Nu puteam să mint dacă partidul mi-a cerut să relatez discuția noastră!”. Am apreciat franchețea răspunsului și n-am încetat să-l consider prieten nici până astăzi. Întâmplările din acea toamnă a anului 1958 m-au dus la un pas de sinucidere. Alți minunați prieteni, veniți special din Timișoara la București, m-au extras din depresii și m-au ajutat să revin acasă. Se verificau două aforisme simultan contradictorii : „Amicus Plato sed magis amica veritas” (Ammonius Saccas, parafrazare a unei sentințe de Aristotel), respectiv, „Amicus certus in re incerta cernitur” (Cicero) sau, mai pe românește, „Prietenul la nevoie se cunoaște”.

Motourile. Contexte mai largi și obiectivele. Renunțând la titlul inițial, – Exercițiu de pragmatică interpretativă –, păstrez dintr-o versiune anterioară trei citate care reflectă, parțial și vag, evoluția și diversitatea unor concepții cu privire la fotografie, texte la care fac uneori modeste aluzii polemice. Iată citatele mai ample din care am extras motourile de mai sus:

Logicienii ne spun ― și pe ei nu e prea ușor să-i contrazici ―  că termenii „adevărat” și „fals” pot fi aplicați numai la relatări, la afirmații. Indiferent de uzul comun al limbajului critic, o pictură nu e niciodată o relatare în acest sens al termenului. Nu poate fi adevărată sau falsă decât în măsura în care o afirmație poate fi verde sau albastră. Multă confuzie s-a creat în estetică prin neglijarea acestui fapt simplu. Este o confuzie explicabilă fiindcă în cultura noastră picturile capătă de obicei un titlu, iar etichetele sau titlurile pot fi înțelese ca relatări prescurtate.  Când se spune „aparatul de fotografiat nu poate minți”, confuzia aceasta e evidentă (…) Până și în ilustrațiile științifice, legenda este aceea care determină adevărul imaginii. (E.H. Gombrich, Artă și iluzie ([1956], trad. D. Mazilu, Meridiane, 1973, p.100-101).

Orice înfățișează și oricare ar fi modul său, fotografia este mereu invizibilă :  nu ea este cea pe care o vedem (…) Am observat că fotografia poate fi obiectul a trei practici (sau trei emoții sau trei intenții): fie facem, ,fie ni se face, fie privim.. Fotograful este Operator-ul. Noi, toți cei care răsfoim ziare, cărți, albume, arhive, colecții de fotografii suntem Spectator-ul. Iar cel care sau ceea ce este fotografiat este ținta, referentul, un soi de mic simulacru, de eidolon , emis de către obiect, pe care l-aș numi bucuros Spectrum-ul Fotografiei, pentru că acest cuvânt a păstrat prin rădăcina sa un raport cu „spectacolul”, adăugându-i acel lucru nițel înspământător care există în orice fotografiee: reîntoaarcerea a ceea ce e mort. (Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, ([1980], trad. V. Mleșniță, Ideea Design & Print, Cluj, 2005), p. 13, 15)

 …imaginile nu sunt reproduceri ale obiectelor, ci reprezentări supuse unei serii de opțiuni care determină un mod de vizualizare. În aceste condiții, adevărul sau minciuna unei reprezentări fotografice se sprijină pe coerența sau incoerența care există între maniera de a concepe împărtășirea internă la vizibil între realul real și falsul real (în orig: entre le réellement réel et le faussement réel) și mijloacele etice, tehnice și estetice pe care alegem să le folosim pentru a reprezenta ceva. (Jean-François Devillers, Propos sur la photographiehttps://theoriedesimages.wordpress.com/tag/lugon/,  ([2012], trad. mea, I.G.).

Principalele ipoteze pe care le voi verifica sunt :

1) Legendele (cf. E.M.Gombrich) sau ceea ce știm sau putem afla despre „obiectul” fotografiei (aspect numit mai târziu de de R.Barthes studium), determină în mod obligatoriu orice interpretare ;

2) Noi nu vedem de fapt fotografia ci doar referentul ei care va fi fost (cf. R. Barthes);

3) Interpretarea poate să depindă de relevarea condițiilor (inclusiv etice) care au determinat producerea dar și receptarea fotografiei (J.-F. Devillers).

Fotografia. Este rezultatul combinării într-un proiect vizual unitar a trei elemente distincte :

1 – imaginea parțială a unei sculpturi stradale din Montréal, e vorba de creația lui Pierre Yves Angers, „Nefericitul Magnific” („Le Malheureux Magnifique”, 1972), care e văzută de autorul statuii (și/sau de comentatorii ei?) ca „replică”, pastișă sau parodie a „Gânditorului” de Auguste Rodin ;

2 – imaginea unei persoane (poate fi vorba de mine sau de orice alt bărbat mai în vârstă, așezat la poalele unei statui, aici într-o zi de iulie a anului 2016, într-o poziție, să-i spunem teatrală), care dublează, pastișează și/sau parodiază poziția personajului sculptat, deturnându-i semnificația ce i-ar putea fi atribuită inițial ;

3 – fragmentul unui recent poem al Anei Pop Sîrbu, refolosit de mine ca „legendă” a compoziției celor două imagini anterioare.

Fiecare dintre cele trei componente are propria ei semantică, transformată aici de „retextualizarea” realizată de fotografie, prin propunerea unor noi coerențe interpretative (cf. J.-P. Devillers), dar semnificațiile inițiale cred că pot fi și ar trebui să fie reconstituite analitic pentru a aprecia „plusul de înțeles” obținut de combinația unor semne/texte diferite din punct de vedere cultural-etic și estetic.

 Premizele „proiectului”

În ultimii cinci ani am fost de trei ori la Montréal, aglomerare urbană văzută de mine și ca o imensă expoziție permanentă în aer liber, cu sute de opere de artă, preponderent moderne, ale unor creatori de pretutindeni, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin. Despre toate aceste creații apar continuu articole și nu puține fotografii, multe din ele citite/văzute și atent arhivate de mine. Operele, înainte de a le fi fotografiat mai apoi eu însumi, le-am admirat îndelung, căutând să-mi dau seama ce simt în prezența lor, fotografia nefiind decât mijlocul de a prelungi, cum spunea odată V. Șklovski despre limbajul artistic, vederea obiectului, în speranța memorării viziunii pe care această vedere o va fi declanșat. Or, vederea primă nu este deloc inocentă, dar parcă nici spectrală, cum credea R. Barthes, Deși ea presupune un anumit nivel de cunoaștere prealabilă (ceea ce deja știm sau putem ști, studium, în termenii lui R. Barthes), dar și deslușirea a ceea ce ne atinge din fotografie sau ne lezează (la R.Barthes, punctum). Fotografia care mă interesează aici (cf. supra) e aceea care prelungește un contact deja avut în trecut, dar și cu noi argumente de studium și, eventual, un nou punctum (noile informații pot să ne ducă la noi viziuni asupra obiectului fotografiat, deci și la un nou impact psiho-fizic sau punctum cu noua fotografie). Am observat că abia acum obiectele fotografiate devin cumva propriile lor spectre, acestora nemaicorespunzându-le ceva „ce va fi fost” în mod cert (= determinație ontologică fermă – după R. Barthes – a oricărei fotografii). Spectrală (sau „invizibilă”) devine acum lumea și nu poza ei.

Legendele „Nefericitului Magnific”

Legendele oficiale și dedicația auctorială

În anul 2011, la prima mea întâlnire cu sculptura lui Pierre Yves Angers (cf. clișeul alăturat), am citit și inscripția care o însoțise pe atunci (între timp placa pare să se fi deteriorat și n-a mai apărut după reparațiile din anul 2013).

foto 2

Reproduc un fragment din legenda anului 2011:

foto 3

În traducere:

„Opera prezintă o formă umană schematizată. Figura chircită rezistă la presiunile lumii exterioare adăpostindu-se sub brațele sale. Nefericitul magnific se refugiază în interiorul lumii sale, într-o reflecție care nu-i aparține decât lui.

[Dedicația] : Tuturor celor care privesc în propria lor interioritate și trec astfel frontierele vizibilului. Pierre Yves Angers ”

(Acest text mai există în forma aceasta pe Net, din noiembrie 2014, la adresa :

http://enhancedwiki.altervista.org/fr.php?title=Fichier:Le_malheureux_magnifique_04.jpg. )

Noua legendă (probabil, din anul 2013) concepută de Biroul de Artă Publică a orașului Montréal, – existentă de-acum doar pe Net -, preia din cea veche  doar descrierea succintă a personajului sculptural și dedicația autorului, propunând o interpretare mai amplă și estetic mai corectă decât în urmă cu 3-5 ani,  dar nu și principial diferită

(cf. http://artpublic.ville.montreal.qc.ca/oeuvre/le-malheureux-magnifique/):

Recroquevillée, la figure schématique est, depuis des années, l’objet d’interprétations diverses. L’homme, dont la tête repose sur les genoux et les mains couvrent la nuque, traduit en effet l’univers psychologique de cet être qui devient le personnage d’une fiction à construire. L’unité dans le matériau, dans la texture et dans la couleur de cette œuvre sert autant à interpeler le spectateur qu’à mettre en évidence la dimension sensible de la forme et de ce qu’elle évoque. Libre alors au spectateur de l’imaginer victime de réclusion sociale, triste ou simplement méditatif.

La phrase choisie par l’artiste pour accompagner la sculpture, quant à elle, tend à détourner l’attention de ce personnage fictif vers le spectateur et sa propre condition psychologique : « À ceux qui regardent à l’intérieur d’eux-mêmes et franchissent ainsi les frontières du visible. »

Inspirée du Penseur de Rodin, comme d’autres de ses œuvres, cette sculpture reste à ce jour l’une des plus marquantes de la carrière d’Angers.

 În traducere:

„Chircită, figura schematică este, de mai mulți ani, obiectul unor interpretări diverse. Omul, al cărui cap e așezat pe genunchi și mâinile îi acoperă ceafa, traduce de fapt efectul psihologic al acestei ființe care devine personajul unei ficțiuni ce urmează să fie construită. Unitatea materialului în ceea ce privește textura și culoarea acestei opere servesc atât la interpelarea spectatorului cât și la punerea în evidență a dimensiunii sensibile a formei și a ceea ce ea evocă. Spectatorul e de-acum liber să imagineze o victimă a unei recluziuni sociale, un personaj trist sau doar meditativ.

Fraza aleasă de artist pentru a însoți sculptura, tinde să deturneze atenția de la acest personaj spre spectator și propria sa condiție psihologică : «Celor care privesc în propria lor interioritate și trec astfel frontierele vizibilului. »

Inspirată din Gânditorul lui Rodin, ca și alte opere ale artistului, aceeastă sculptură rămâne până astăzi una din cele mai marcante din cariera lui Angers.”

În termenii unui jargon la modă, diferența dintre legende e una de „expertiză”. În timp ce în prima legendă personajul este naiv personificat, atribuindu-se o „lume interioarâ”, noul text ne reamintește că avem de a face cu o operă de artă care poate acționa asupra imaginației, „ființa” sculptată fiind de fapt un „personaj” dintr-o ficțiune care abia urmează să se închege sub privirea spectatorului, singurul capabil de a avea (sau nu?) o „lume interioară”. Ceea ce sugerează ambele legende ține de aprecierea posturii personajului ca fiind una de visător/gânditor. Deși noua legendă, mai complexă, consideră că posturile posibile sunt mai multe (recluziune, tristețe, meditație), dedicația, ca și apelul la sursa probabilă a sculpturii – Gânditorul lui Rodin – operează o opțiune mai fermă pentru postura corespunzătoare celebrului model așa cum e înțepenită ea în stereotipul cultural.  De fapt, cum se putea afla, silueta cunoscută mai târziu ca fiind „Gânditorul”, se numise la origine Poetul, figurându-l pe Dante, o statuetă într-un fel autonomă, ca și cele Trei umbre așezate deasupra proiectului-machetă a ansamblului numit „Poarta Infernului”, celelalte personaje sunt doar basoreliefuri.

foto 4

Lintoul mascat al Porții Infernului

(Muzeul Rodin, Paris)

Poarta (cu lintoul incorporat), încununată de grupajul de statuete numit Trei umbre :

foto 5

(cf. http://www.musee-rodin.fr/fr/collections/sculptures/la-porte-de-lenfer )

La Rodin, cel care „gândește” (dar de fapt „imaginează/crează”) este și el o „umbră” ca și cele trei siluete de deasupra lui (care ar reprezenta avertismentul : „Lăsați orice speranță, voi care intrați!”). Că această poartă era a unui proiectat muzeu de arte decorative (neconstruit, rămas fantomatic el însuși), conferă semnificației o notă ironică sau chiar umoristică.

Poziția personajului – numit inițial Poetul – din „alegoria porții”este spre un „în afară”, nu ceva/cineva „prăbușit în sine”, ca Nefericitul Magnific. Cele două orientări opuse vorbesc despre două concepții distincte cu privire la gândire, creație, lume interioară. Varianta mai naivă de legendă amintește de o incursiunea într-o lume interioară unică, motiv romantic și postromantic, prin excelență. Modelul literar cel mai celebru pare să aparțină poetului rus Feodor Tiutcev și poemului său Silentium (versuri foarte elogios prezentate, printre mulți alții și nu o dată, de filosoful Nikolai Berdiaev) :

Taci și pitește-te, ți-ascunde / Visări, simțirile profunde, / Fie ca-n sufletul tău bun / Răsară iar precum apun / Cum stelele în nopți le placi / Privește-le uimit și taci. // Cum inima să-ți fie-ntreagă ?/ Un altul cum să te-nțeleagă ? / Poate el dorul tău să-l spună ? / Gândul rostit e doar minciună. / Izvoru-n râu să nu-l prefaci, ─ / Adapă-te din el și taci. // Deprinde-te în singurătăți, / Și inima să nu-ți arăți, / Nici gând ascuns, miraculos, ─ / O lume l-ar strivi în jos. / Înspre lumini să nu-l dezbraci, ─ / Ascultă cântul tău și taci (1828, trad, rom. Teodor Pâcă, 1977). Osip Mandelstam, și el mare admirator al lui Tiutcev, a scris o poezie omonimă (Silentium, 1910, trad. rom. Valeriu Bucuroiu, 1980). Iată doar prima strofă:

Încă nu are viață această făptură, știu. / Ea-i muzică și slovă ce te-ndeamnă / Și adevărul să-l auzi te cheamă : / Făptura asta leagă tot ce-i viu. Poemul e interpretat ca imn dedicat tăcerii primordiale, drept condiție „a tot ce-i viu”, o ipoteză poetică mai puțin romantică.

Dar postura Nefericitului Magnific nu cred că are vreo legătură nici cu gândirea și nici cu tăcerile găsite în lumile interioare, deși va putea să evoce, într-un mod paradoxal, niște „tăceri primordiale” (cf. infra, referirile la Stanislav Grof și „stările holotropice ale conștiinței”).

Legenda poetică a statuii

Îi aparține poetului canadian Ysemgrinus (pseodonim al profesorului Paul Laurendeau de la Universitatea York din Toronto, important specialist în teoria și filosofia limbajului, autor de publicații în numeroase domenii etc.). În anul 2013 a postat pe blogul său personal un grupaj de fotografii ale Nefericitului Magnific, reproducând și un „poem concret” dedicat acestei statui. Din poemul, extras de autor din volumul său

[TEXTUL ORIGINAL]

Le Malheureux Magnifique s’accroupit devant l’édifice Alcide-Chaussée.
Il est cyclopéen mais il est tout recroquevillé.
Il est façonné, d’un bloc,
Dans une sorte de composite
Plastique
Qui ne se gène pas, oh non, pour faire un petit peu toc
Et qui ne demande à personne la permission
D’être matériau de composition.
Il est d’un jaune uni, de pissotière
Qui ne transige guère.
Une teinte fade et moderniste
Pas jojo mais pas triste.
Et le Malheureux Magnifique
Se tient si serré, la tête entre les genoux
Et les mains empilées sur la nuque,
Sans postiche ni perruque.
Il est en boule, ou mieux en cube.
C’est lui, le bébé oublié de Priam et d’Hécube.
Il est la force vive du désespoir fou.
Il n’a pas de traits, pas de barbe, pas de tifs
Et pourtant, il a un de ces airs mutins, furtifs.
Ses grands doigts de pieds écartés
Sont aigus et triangulés,
Palmés et triangulaires.
Il est si paumé mais il est si fier.
Aléatoire et fatal,
Doucereux et brutal,
Il est de dégaine cardinale.
Il est si plein d’amour que c’en est pas normal.
Son trait évasé, incisif,
Est formidablement allusif.
Et pourtant il est là, tout là.
N’en doutez surtout pas.
Sa facture est compacte,
Sa force est concentrique.
Ne minimisons pas le très étrange impact
Sur notre devenir, du Malheureux Magnifique.

(Tiré de mon recueil L’Hélicoïdal inversé (poésie concrète), 2013)

L’Hélicoïdal inversé (poésie concrète), ÉLP éditeur, Quebec, 2013, extrag și eu căteva note de legendă:

Nefericitul Magnific / E ciclopic dar în întregime chircit,/ E modelat dintr-un singur bloc, / Un soi de compozit / Plastic / Care nu se jenează defel, oh nu, să mai facă vreun mic toc* / Și care nu cere voie nimănui / Să fie material pentru noi compoziții

…………………………………………………………………………

El e bebelușul uitat de Priam și Hecuba / Este forța vie a disperării oarbe / N-are trăsături, nici barbă, nici floci / Și totuși are ceva de rebel, ascuns.

………………………………………………………………

E-atât de minabil dar atât de mândru / Aleatoriu și fatal, / Edulcorat și brutal, / De un ridicol cardinal. / E atât de plin de iubire că nu e normal. / Conturul său lăbărțat, incisiv / E grozav de aluziv. / Și totuși e aci, pe de-a-ntregul. / Nu-i loc de îndoială. / Factura sa e compactă. / Forța-i e concentrică. / Să nu neglijăm straniul impact / Asupra devenirii noastre, a Nefericitului Magnific. (Trad., mea, I.G. din : Le Malheureux Magnifique,  https://ysengrimus.wordpress.com/2013/08/01/le-malheureux-magnifique/ ).

* Cuvântul TOC, atât în franceză (prescurtare de la trouble obsessionnel compulsif), cât și în română (tulburare obsesiv-compulsivă) trimite la o maladie/un comportament care „se caracterizează prin trăiri recurente neplăcute, involuntare, şi persistente care interferează nefavorabil cu activitătile zilnice şi se desfăşoară pe fondul unei pronunţate lucidităţi şi tendinţe la autrocontrol. Îndoiala, incertitudinea şi nehotărârea însoţesc simptomatologia.” (Mircea Lăzărescu, Lucian Ilie, Tulburarea obsesiv-compulsivă. Circumscriere, modele și intervenții, Polirom, 2009, p. 7)

Existența în poem a referirii la TOC am considerat-o întru totul remarcabilă, eu având intuiții similare și cam în aceiași perioadă cu apariția poemului semnat de Ysemgrinus. Voi reveni la acest aspect al legendei care pare să se potrivească cu interpretarea pe care o propun personajului uman din fotografia mea. Deocamdată notez doar că interpretarea poetică contrazice atât semnificațiile romantice atribuite statuii cât și referirea la o filiație culturală directă cu Auguste Rodin.

Legenda proprie

De cum am văzut-o prima dată, postura personajului lui P.Y.Angers mi-a evocat nu romantica retragere în sine și cu atât mai puțin o siluetă care ar fi specifică gânditorilor, ci mai degrabă aceea numită fetală, evocând dispunerea fătului în lichidul amniotic, poziție recomandată neapărat și adulților, de pildă, cu prilejul unor instructaje obligatorii la începutul oricărei călătorii cu avionul, semnificând postură de (relativă) siguranță. Ea mai e recomandată în alte situații periculoase : cutremure, atentate etc. Acest cub enorm, îmi părea de-acum un zar produs/aruncat în urma vreunui accident cosmic (petrecut la începutul călătoriei, poate, aproape de Calea Lactee sau la sfârșitul ei, deja în proximitatea planetei Pământ?), prin călduri și ghețuri inimagnabile, aici, la încrucișarea a probabil celui mai lung bulevard montrealez (de peste 31 km, cum este Sherbrooke), cu altul, important ax comercial și cultural al marii aglomerări urbane Montreal (Bv. Saint Denis), pentru a figura destinul nefericit al unor uriași obligați, de forțele pe care nu le pot controla, să se chircească. Fătul Magnific chiar pare originar din alte lumi decât Terra (degetele de la picioare sunt dreptunghiulare, supradimensionate și abia separate unul de altul, ceea ce-i permite statuii să facă din ele propriul ei postament, iar la mâini are câte patru degete, fără cele mari, opozabile, de parcă în alte lumi n-ar mai conta diferența dreapta/stânga, degetele asemănându-se cu cele încă sculptate și azi în teatrele de marionete de pretutindeni pentru personaje din categoria monștrilor). Legătura dintre poziția fetală și dimensiunile cosmice a fost comentată într-o serie de cărți de savantul și mai apoi filosoful spiritualist Stanislav Grof în numeroasele sale scrieri. Unul din cei care l-au făcut larg cunoscut pe savantul ceh încă din anii 80 ai secolului trecut, a fost  Carl Sagan, el însuși savant și autorul cunoscutei expresii „praf de stele”, cu referire la originea omului (expresie devenită între timp o foarte răspândită catacreză sau metaforă uzată, așa cum o întâlnim, printre multe alte „împrumuturi”, și în Alchimistul lui Paulo Coelho, dar nu numai acolo).  Cele mai interesante ipoteze propuse de Stanislav Grof, pentru care a și fost comentat de Carl Segan, țineau de experiența primului în studierea efectelor substanțelor psihotrope asupra numeroșilor săi pacienți. Se pare că, sub influența drogurilor, pacienții lui Grof aveau reprezentări aproape identice, indiferent din ce parte a lumii vor fi provenit subiecții cercetați și indiferent de credințele lor religioase. Ipoteza lui S.Grof consta în a postula ca origine a acestei remarcabile coincidențe experiențele perinatale prin care trec toți oamenii, experiențe formalizate de savantul ceho-american ca succesiune a patru „matrici perinatale”care ar fi generat reprezentări culturale larg răspândite cu privire la rai, iad, trecerea de la întuneric spre lumină, respectiv nașterea propriu-zisă într-o altă lume. Treptat, Stanislav Grof a părăsit tărâmul științific propriu-zis, propunând ipoteze metapsihologice (numite de el „stări holotropice”), transculturale și metafizice. (cf. Stanislav Grof, Jocul cosmic, Explorări ale frontierelor conștiinței umane [1998], trad. Mihnea Columbeanu, Antet XX Press, 2013). Iată cum legenda cosmică se întâlnește cu cea fetală pentru a articula și semnificația Nefericitului Magnific.

Legenda persoanei cu fața în palme

Pentru acest personaj a și fost conceput „proiectul” fotografiei. Prin talentul fotografului, clișeul nu păstrază decât o parte din silueta Megnificului, reorientându-i semantica originară. Nu mai poate fi vorba de un „Nefericit”, ci mai degrabă de un „Ocrotitor Magnific”, găzduind personajul bătrânului cu fața acoperită în nișa gambelor sale, așezat cum este „musafirul” pe marea rozetă a unghiilor de la enormele tălpi ale gazdei. Personajul uman poate părea un mic atlant, proptind temporar cu spatele construcția colosului alb. Poziția aplecată, cu coatele brațelor sprijinite pe genunchi și cu fața în palme, dorește să sugereze ceva între o mare oboseală, izolarea de mediu și adâncirea în sine, poate chiar un ritual TOC al vreunei stări recurente de criză. Este ceva spectacular în orice ritual ar fi, inclusiv în unul ce urmărește regăsirea unui echilibru, diminuarea suferinței sau doar al unui mare disconfort și recâștigarea, fie și temporară, a normalității. Cunosc cel puțin trei astfel de ritualuri : din scrierile lui Emil Cioran, din cărțile lui Livius Ciocârlie și din propria mea experiență. Principala proprietate a acestora constă în faptul că nu pot fi explicate, deci nici interogate, fiind mai degrabă acte reflexe, deosebit de intruzive, declanșate periodic și/sau în anumite condiții, neputând fi nici controlate de subieții-victime care le trăiesc. Încercarea altora de a le rezolva/explica stârnește mai degrabă râsul, pornind de la nedumeriri, de genul : „de ce nu s-o fi sinucis personajul auctorial din opera lui Cioran ?”, „de ce naratorul textelor lui Ciocârlie are uneori poftă să-și pună cenușă-n cap ?” sau altele similare. Eu (aici ca autor-personaj al propriei mele fotografii) nu produc astfel de atitudini comice întrucât spectacolul meu TOC e, ca altădată, doar privat, ascuns tuturor cu obstinație, dar neliniștitor cum era mai demult pentru cei mai intimi. Deci nici eu nu puteam fi chestionat „de ce nu mă spânzur ?” (cum îmi venea să spun chiar și la o gafă pe care o regretam), deși multe persoane, timp de decenii se vor fi întrebat de ce mă vedeau umblând printre oameni încruntat și supărat, așa cum totuși dorise să afle o dată redactorul-șef al unei reviste literare care ținuse la mine… Ritualurile TOC sunt decuplate de lume, fiind un one man show pentru  singurul lor autor-actor-spectator. Relatate/demonstrate altora, ele devin un fel de meta-meta-show-uri pentru reacțiile (de ajutor? de mărire a dozelor curative?) așteptate, desigur penibil, de la un public mai numeros sau numai din  rațiuni pur estetice. Deci fața-în-palme poate fi o compulsiune, subiectul-pacient al ei retrăgându-se pentru a-și trăi – mereu într-o dorit-căutată izolare – vechea depresă-osândă, aici sub protecția ocrotitoare a unui Magnific… 

Legenda în versuri

Imediat după realizarea fotografiei conform mizanscenei relatate supra, am descoperit o nouă poezie a doamnei Ana Pop Sîrbu, Exerciții, postată recent pe Facebook, ca legendă acolo la un peisaj marin uniform decupat printr-o fereastră semideschisă. Am hotărât să incorporez parte din versuri ca legendă românească la scena mea montrealeză:

Priveliștea e inertă./ Cu gesturi tacite, /  Cineva mărunțește eșarfa. / Fardează amnezia. / Vântul de duminică / Se-ntețește. / Exersezi amânarea. / Întinzi masca. / Pupile obosite. Pui capul în palme. / Asculți sunetul Căii Lactee…

Textul descrie aproape exact fotografia deja vizualizată : „inerția” priveliștii, atenta „punere în scenă”, caracterul căutat al poziționării personajului uman, sublinierea posturii (masca, oboseala), imaginarea sunetelor ascultate/auzite. Titlul este parcă special gândit ca ilustrare a ceea ce numisem „Proiect”. Iar expresia „fardarea amneziei” trimite și ea plastic la semnificațiile posibile, uitate sau doar vagi ale acestei „poze”. Epitete clare, economie stilistică remarcabilă, o transparență pe care o mai numisem altundeva „clasică”, un întreg articulat muzical, prin  tăceri-intervaluri pointiliste, deloc naive (cum încercase recent să numească un critic, cunoscut și prin texte mai reușite, arta doamnei Ana Pop Sîrbu, comentatorul neavând de fapt organ de recepție pentru o astfel de poezie).

Prin această legendă, Ocrotitorul Magnific și pasagerul lui îți reîntâlnesc originile cosmice, făcând din spectatori niște martori favorizați.

Dincoace/dincolo de legende sau de mărturia actorului /autor

Eliberat de orice ritual TOC, stând comod în brațele unui Ocrotitor Magnific, fotografiat de ființe dragi, auzeam estompat pulsul vital al unui mare oraș ospitalier.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *