Cartea lui Florin Bican Singur printre mârlani (Editura Art, București, 2016) mi-a amintit, chiar dacă nu într-un mod direct, de Cânticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu și arghezienele Flori de mucigai. Scriitorii sus-numiți mobilizau noi forțe poetice exploatând expresivitatea argoului țigănesc, dacă nu comit măcar în parte o tautologie. În orice caz, promiscuitatea savuroasă a acestui limbaj, obscenitatea sa dezinvoltă, sinceritatea și cruzimea sa erau scoase la suprafață, limbajul buruienos al mahalalei releva o splendoare nebănuită.
Poemele ”mârlănești” ale lui Florin Bican chair dacă nu provin chiar din aceeași familie, trăiesc în spațiul al savorii unor registre periferice ale limbajului, dar și într-o dimensiune lăturalnică, un parfum aspru pe care-l degajă mediile mahalalei românești. Cu deosebirea că mahalaua nu se mai află acum la periferie, ci peste tot, într-un proces de iradiere continuă. Și la Tudor Arghezi și la Miron Radu Paraschivescu poți observa această evidentă plăcere a redescoperirii unor resurse neexplorate ale limbii deși o tradiție în acest sens exista. Povestea vorbii a lui Anton Pann ilustra bucuria vehiculării unui registru popular al limbii crescut din cel vernacular în absența unuia mai suplu, mai rafinat care avea să fie elaborat de generația pașoptistă.
Este totodată evidentă intenția punerii în circulație a limbajului argotic, colorat, de o plasticitate extraordinară, de o volubilitate neîmpiedicată de convenții, prin care mahalaua respira cu un aer proaspăt. În proză, aveau să o facă pe scurte porțiuni și Mateiu I. Caragiale în Craii de Curtea-Veche și din plin Eugen Barbu în Groapa, dar mahalaua este văzută cu un ochi caleidoscopic-spectral și de Mircea Cărtărescu în Orbitor sau în Solenoid și n-a încetat niciodată să își comunice mesajele.
Într-adevăr, Florin Bican evocă mediile mahalagești, mediile muncitorești pauperizate sau chiar cele de mahala țigănească precum în ”Veta cu racheta” sau în ”Geta cu bricheta”, dar nu la modul pitorescului și a culorii locale, iar conținuturile sunt alterate intenționat. De la țigăncușa Veta la Geta muncitoarea de la Apaca și suratele ei nu este decât o aruncătură de băț. În mod evident, cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu nu sunt genuine, iar mârlăniile lirice bicaniene nici atât, așa cum sunt ele pline de plăcerea jocului de limbaj și de o ironie cu iz postmodern. Aceasta este și diferența, în zodie postmodernă, sub soarele voios al reciclării ironice, a bricolajului ludic, mârlănirismele lui Bican sunt produse de laborator, organisme mutante, în ciuda fragranței pe care o captează de la cântecul de lume. Ele împrumută mai degrabă din acea ironie superioară a limerickului, din comicul savant orchestrat, colorat de o doză de absurdism.
Florin Bican este unul dintre traducătorii remarcabili din limbă engleză, cu o cultură prodigioasă în domeniu și a tradus printre altele cu un talent remarcabil cartea cu totul specială a lui T.S.Eliot, Old Possum’s Book of Practical Cats de unde moștenește pratica jongleriilor savante cu registre particulare ale limbii poetice. De altfel, Florin Bican își întinde antenele într-o zonă frecventată de Gelu Naum în minunatul său poem pentur copii și nu numai, Cartea lui Apolodor. Numai că acest copilăresc bicanian iradiază și sadisme infantile inofensive á la Sweeney Todd. Faptul că știe să manipuleze registre variate ale limbii, structuri formale și coduri narative o demonstrează Florin Bican în Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei în înșiși (Editura Arthur, 2014). Basmul rescris din perspectiva insolită a cailor-personaje reprezintă și un exerciu de regândire a sa cu o ironie îmblânzită și respirând aerul de prospețime copilărească.
Mârlănirismele bicaniene împrumută și versul popular, tipic pentru baladă, dar preia parodic și o mitologie de uz ideologic cu motive popular-patriotice răstălmăcite acum cu întorsături livrești. Cu registrele se juca în chip duios-parodic, cu o delicatețe în care ironia era picurată și Topârceanu în Balade vesele și triste (1916), a se vedea numai ”Balada popii din Rudeni” sau ”Balada călătorului grăbit”. Topârceanu este unul dintre marii maeștri ai parodiei pe care o reinvestește cu o nouă demnitate creatoare în Parodii originale (1916). Dacă forma e ușor recognoscibilă adeseori, un epic baladesc, distribuția personajelor în schimb amintește de o etapă a refuncționalizării baladei pentru a livra conținuturi ideologice și anume de realismul socialist. În fond, ce altceva era ”Lazăr de la Rusca”, poemul lui Dan Deșliu, poem care dobândea un caracter exemplar pentru ”poezia” realismului socialist? Poemul lui Deșliu din 1949 era manufacturat pe tipar folcloric, balada devenea o mamă purtătoare de sarcină propagandistică, ironia lipsea cu desăvârșire din baladă, eroizarea țăranului comunist se realiza pe fundalul dramatic al sacrificiului pentru cauză.
Într-un fel, cred că Florin Bican dialoghează de la distanță și cu această întrebuințare ideologică a baladei, parodiind-o, bricolând ironic o serie de motive ale unui neaoșism naționalist prelucrat de propaganda ultimelor decenii de comunism. Iată o mostră de kitsch ceaușist cu motive naționale luată în răspăr; maistrul figură tutelară a familiei proletare o pedepsește în spirit stahanovist pe textilista Geta întârziată la locul de muncă, silind-o să spargă norma cu realizarea unui covor menit să consemneze realizări epocale: ”Și le-a dat penalizare:/Până dimineață-n zori,/Voi să-mi faceți d’un covor/ Cu franjuru’ tricolor/ Și motive românești:/ Lupta de la Mărășești,/ Fenomenul Scornicești,/Combinatul Săvinești,/Republica din Ploiești,/ Coiful din Coțofenești/ Și lunca de la Mircești,/ Plus Stejarul din Borzești. /Și-n mijlocu’ la covor – /Podu’ lu’ Apolodor…/ Mâine când ieșiți dân șchimb/ Vreau pe dânsul să mă plimb!”. Pe unele, autorul nu se sfiește să le intituleze balade, precum ”Balada lu’ Samurai”, ”Balada Rabiatei Arabella” sau ”Șaolin a’ lu’ Fenșui”, însă baladescul bicanian este de o ironie corozivă, gogolian, picant și de o verbozitate pigmentată neologic.
Acest registru parodic este marcat din plin la Florin Bican care frecventează câteva poezii de uz didactic precum ”Gândcelul” Elenei Farago sau cântece de lume cu înțelepciunea lor casnică precum ”Din bucata mea de pâne…”. Pe aceasta din urmă îmi permit să o livrez integral spre asmuțirea cititorului molatec la o lectură savuroasă pentru a nu-l lăsa singur printre mârlani pe Florin Bican: ”Din bucata mea de pâine,/Presărată cu arsenic,/Am hrănit un om și-un câine/ Să testez efectul stenic./A fost lesne să se vadă,/ La un studiu mai atent,/C-amândoi au dat dovadă,/ În mișcări, comportament,/ De-o identică structură/A sistemului nervos-/ Au făcut spune la gură/ Și s-au tăvălit pe jos…// Ceea ce ne demonstrează/ Că-ntre om și animal/ Diferențele de bază/ Sunt de ordin minimal.” займы в интернете
’