Moment hilar cu Ion Pop, seara, în Atelier Café.
Lansarea volumului de proză scurtă a lui Adrian G. Romila, sosit tocmai de la Piatra Neamţ, a meşterit-o Alex Ciorogar în cadrul unei seri de lectură cu public, prefaţând ardeleneşte, rar, liniştit, fără intonaţii vioaie şi cu microfonii deloc stridente, poveştile scriitorului moldovean. Ion Pop stă în dreapta mea, sporovăind îndelung înaintea microfoniei oficiale, iar în spate stau Manasia şi Baghiu (care, acum câţiva ani, l-a ras pe Romila în „Cultura”, scriind despre „În drum spre Sud” că e un roman „cusut cu aţă albă”). Noi am prins o masă cu Florin, Muzicesco, şi Mircea Diaconu („băă, Mircio, eşti mortal, auzi, tu chiar ai de gând să te laşi confundat în continuare cu ăla din Filantropica? Schimbă-ţi, bă, semnătura, şi-adaug㬠şi tu o majusculă ceva, ca ăla de la Suceava…”; „mm-măi, măi, ce să zic: îmi place că atunci când nu mă-njură, oamenii mi se-adresează pe facebook cu ‹‹Maestre››, hehe…”). Sorb din ceaiul de levănţică al Mariei şi privesc în jur: polarizare ideologică? Tot ce se poate, dar meritele îi revin cuplului Romila – Ciorogar, pentru că i-au adunat pe toţi sub acelaşi cer.
Îi spun lui Alex Ciorogar ce cred despre proza scurtă a lui Adi, şi anume că există o contaminare eseistică a vocii narative, că ăsta este de fapt firul roşu care leagă între ele compartimentele textuale (altfel, extrem de disparate) şi că evantaiul de tehnici postmoderne sunt contrapuse, în chip paradoxal, unei sensibilităţi străine de relativisme postmoderne, deşi critica îl aşază taman între prozatorii postmoderni cu pedigree. Mult temutele vocabule argotice de care se face caz în cursul lansării, sunt de fapt nişte înjurături „retro”, de o candoare desăvârşită. Adi nu e la zi cu scârnăviile momentului, şi bine face: le ştim noi, ceilalţi, prea bine, iar, dacă e vorba, robinetul mizerabilist e încă departe de a-şi fi epuizat resursele.
Vedeta serii este, însă, Ion Pop. După intro-ul său specific, şi după obişnuita şarjă polemică (de data asta la adresa scrisului Ioanei Baetica), profesorul comentează elogios una dintre prozele citite la faţa locului de către Romila, în care o femeie bolnavă şi dărâmată psihic îi cere, în final, soţului, care o îngrijeşte, să mai facă o dată dragoste cu ea, ba chiar mai mult, îl zoreşte, solicitându-i împlinirea actului pe un ton imperativ, ceea ce bărbatul va şi executa.
Bucata, intitulată „În doi” şi admirată, între alţii, de Dan C. Mihăilescu, se încheie cu începutul penetrării propriu-zise.
În primă fază, profesorul stârneşte doar confuzie, încurcând soţia bolnavă a personajului masculin cu mama acestuia, probabil din cauza intonaţiei neconvingătoare cu care Adi citise una dintre replicile textului unde cuvântul „mamă” era, de fapt, folosit ca o simplă interjecţie. Stupoare şi, poate, admiraţie stârneşte Ion Pop abia în a doua fază, când, continuându-şi nestingherit mica eroare, compune un elogiu al stării de fapt a personajelor şi al manierei în care Adi G. Romila ar pune în scenă un …incest. Stupoarea continuă: curg, imediat, nu fără entuziasm, exemple din literatură şi mai ales din filme în care scenariul evocat este prezent. Acum se resimte parcă cel mai bine filiera franceză a profesorului nostru.
Tinerii din sală nu ştiu dacă să intervină sau nu, dacă să admire deschiderea extraordinară a septuagenarului sau să se îngrozească de interpretarea oferită de acesta. Până la urmă nimeni nu mai spune nimic şi se trece la autografe.
