Nevoia de standarde şi criterii opozabile legiuitorului în procedura de legiferare a ilicitului penal respectiv a licitului fiscal

 Frica lui Dumnezeu este începutul înţelepciunii spun cele sfinte, ceea ce la nivel politic ar trebui să însemne că temerea de Democraţie este începutul înţelepciunii constituţionale.

 Nu doar în România, ci în toată lumea se întâmplă astăzi fenomene ce derivă din esenţa democraţiei – dreptul la opinie, la miting, la protest sau cum vreţi să-i spuneţi – dar care tind să pună sub semnul întrebării însăşi esenţa democraţiei – negarea dreptului organului reprezentativ de a adopta o anumită lege, sau a dreptului majorităţii de a-şi alege partidul pe care-l apreciază ca fiind potrivit.

Punerea la îndoială este doar pretextul şi vrem să folosim această situaţie de interogare a de la sine înţelesului, vorba lui Heidegger, pentru a ridica o altă problemă – limitele intrinseci ale legiferării în materie penală respectiv în cea fiscală. Nu despre antinomia de mai sus (aparentă sau nu, vorba Profesorului Vida, vom vedea cu altă ocazie) este vorba acum ci despre decelarea criteriilor şi standardelor obiective, universal recunoscute, ce ar trebui să stea la baza felului în care analizăm activitatea legislativă a organului reprezentativ, în speţă Parlamentul, dincolo de emoţie şi subiectivism. Mai exact este vorba despre acele comportamente general valabile în materia ilicitului penal respectiv a licitului fiscal, ce ar putea permite unei instanţe, în cadrul acelui check and balance specific separaţiei puterilor în stat, să verifice în ce măsură Parlamentul a luat-o pe „arătură sau nu” cu privire la fondul problemei.

Curtea Constituţională prin jurisprudenţa iniţiată atunci când aceasta era condusă de profesorului Vida a stabilit fără putinţă de tăgadă, mai întâi faptul că Parlamentul deşi este unica autoritate legiuitoare a ţării, poate fi cenzurat în ceea ce priveşte respectarea anumitor criterii de predictibilitate şi claritate legislativă, iar apoi că procesul legislativ nu este dincolo de orice cenzură în ceea ce priveşte cerinţele intrinseci şi extrinseci ce trebuie respectate de respectivele acte normative. Cu alte cuvinte, instanţa constituţională a stabilit că procesul legislativ trebuie să se supună unor criterii şi cerinţe de fond şi formă, dincolo de si voluere ce ar rezulta din supremaţia organului legislativ.

 În acest context al standardelor de fond aplicabile procesului legislativ, două probleme necesită, din punctul nostru de vedere dezbateri suplimentare şi amănunţite: standardele aplicabile procedurii de determinare legislativă a ilicitului penal, respectiv criteriile ce ar trebui respectate în cadrul procedurii de stabilire a licitului fiscal. Pentru bună ordine, prin cerinţe de fond, intrinseci avem în vedere altceva decât voinţa legiuitorului, acel si voluere din materia condiţiilor potestative, întrucât democraţia constituţională înseamnă mai mult decât voinţa unui grup aflat temporar la putere. Constituţionalitatea legilor sau dacă vreţi democratizarea acestora nu constituie o prezumţie irefragabilă ci din contră, constituţionalitate legii este o prezumţie relativă ce poate fi întoarsă de instanţa constituţională în cadrul procedurii specifice de control. Or prin standarde şi criterii avem în vedere acele instrumente aflate la îndemâna instanţei constituţionale în vederea eventualei răsturnări a prezumţiei de constituţionalitate.

Într-o democraţie constituţională, şi mai cu seamă în democraţia noastră, voinţa legiuitorului adică aşa vreau nu este suficientă pentru a justifica respectarea cerinţelor de constituţionalitate, ci este nevoie de mai mult, de ceva ce poate fi cenzurat pe calea controlului de constituţionalitate, sesizabil în mod obiectiv şi aflat dincolo de capacitatea nemăsurată a societăţii noaste de a pune la îndoială orice şi oricând.

 Din moment ce am admis că doar voinţa legislativă nu este suficientă pentru ca o lege prin care se stabileşte ilicitul penal, adică faptele ce constituie infracţiuni, respectiv licitul fiscal, adică stabilirea taxelor şi impozitelor ce trebuie plătite de contribuabil, să fie în acord cu standardele de constituţionalitate, trebuie să identificăm în Constituţie care este acel ceva în plus ce face ca voinţa legiuitorului să fie conformă Constituţiei.

Sigur că acel quelque chose poate fi determinat şi pe cale pur legislativă, însă într-o astfel de situaţie voinţa legiuitorului nu mai poate fi cenzurată de instanţa constituţională. Un exemplu în acest sens este definiţia infracţiunii în Vechiul Cod Penal faţă de Noul Cod Penal; la nivel doctrinar şi legislativ se poate justifica schimbarea de optică cu privire la eliminarea pericolului social din cuprinsul infracţiunii, însă o astfel de justificare nu fundamentează în niciun fel voinţa legiuitorului sub aspectul constituţionalităţii intrinseci aplicabile manifestării legislative de voinţă.

Legea fundamentală face vorbire despre legea penală şi instrucţia penală, după cum discută câteva aspecte despre taxele, impozite şi contribuţii, adică despre sarcina fiscală. În ambele cazuri nu se poate discuta despre o desluşire completă a subiectului în discuţie, ci doar despre o pipăire a materiei, despre o înţelegere prin ghicitori, cum spun cele sfinte, din nou.

În ceea ce ne priveşte, pentru a face povestea scurtă, apreciem că temeiul standardelor de noi aici căutate se regăseşte în art. 53, în ceea ce priveşte ilicitul penal, respectiv în art. 56 relativ la licitul fiscal. Din punctul nostru de vedere, voinţa suverană a legiuitorului în materiile în discuţie, după cum spune Curtea Constituţională, trebuie să se supună criteriilor acolo stabilite întrucât nu se poate admite că sfera ilicitului penal, respectiv aria sarcinii fiscale, pot fi stabilite de Parlament, în diverse compuneri politice, dincolo de orice cerinţe de fond, constituţional impuse.

După cum opinia publică admite se pare că amnistia şi graţierea nu pot fi acordate în orice condiţii şi doar pentru că aşa se doreşte, acelaşi mecanism ar trebui să admită şi faptul că nici infracţiunile respectiv impozitele nu pot fi stabilite pentru că există un capriciu de moment.

Decizia nr. 405/2016[1] vorbeşte despre intensitatea vătămării pentru determinarea unei fapte ca fiind infracţiune, după cum vorbeşte despre ultima ratio¸drept principiu aplicabil reglementării penale. În continuare, instanţa constituţională discută despre faptul că „ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale….(…)”. Toate cele 3 criterii sunt desluşite de faptul că legea penală este privită de Curtea Constituţională drept „singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat”; acesta este sensul de ultima ratio în materie penală.

Art. 53 alin. 2 dispune că restrângerea unor drepturi poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o societate democratică. Art. 1 alin. 3) din acelaşi act normativ vorbeşte despre tradiţiile democratice ale poporului român.

Sub aspectul ilicitului penal două concluzii rezultă din prevederile constituţionale mai sus menţionate. Mai întâi faptul că reglementarea categoriilor de infracţiuni trebuie să fie necesară unei societăţi democratice, adică funcţia de salvgardare şi protecţie a societăţii, specifică activităţii de legiferare în domeniul penal, trebuie să nu poată fi asigurată prin alte mijloace, de drept civil sau drept administrativ, cum spune jurisprudenţa citată a instanţei constituţionale. Această analiză are un grad suficient de mare de abstractizare întrucât se referă la o societate democratică, are în vedere un standard ce poate fi privit inclusiv comparativ cu alte societăţi din Europa, din lume chiar. Al doilea aspect însă, aduce discuţia într-un cadru mai concret, întrucât din punctul nostru de vedere necesitatea reglementării ilicitului penal trebuie să fie în acord şi cu tradiţiile democratice ale României, în sensul că politica penală nu se poate rupe în totalitate de ceea ce s-a întâmplat înainte în această materie.

Sumarizând, din punctul nostru de vedere instanţa constituţională atunci când verifica măsura în care legiuitorul a respectat dispoziţiile constituţionale de fond cu privire la sfera de aplicare a ilicitului penal, trebuie să verifice caracterul imperios necesar al infracţiunii în contextul unei societăţi democratice, adică inclusiv în ce măsură aceleaşi valori nu puteau fi protejate şi prin mijloace non-penale, respectiv în ce măsură aceste măsuri penale corespund tradiţiilor democratice ale României. Sigur că la prima vedere aceste cerinţe sunt nu foarte uşor cuantificabile din perspectiva cenzurii constituţionale, însă luminile şi înţelepciunile judecătorilor constituţionali vor fi în măsură să dea eficienţă juridică acestor deziderate constituţionale.

Din perspectiva licitului fiscal, adică a taxelor şi impozitelor ce pot fi înfiinţate pe cale legislativă, art. 56 din Constituţie poate fi de folos în decelarea condiţiilor de fond ce ar trebui respectate de legiuitor atunci când normează în materia fiscală. Alin. 1) şi 3) din art. 56 stabilesc natura de contribuţii financiare pentru taxe şi impozite, în sensul de prestaţii ale persoanelor fizice respectiv juridice faţa de suportarea cheltuielilor publice. Dacă raportarea contribuţiilor financiare ar rămâne doar faţă de cheltuielile publice ar exista un potenţial semnificativ de vătămare a contribuabilului, în condiţiile în care acestea (cheltuielile publice) sunt stabilite si voluere, de principiu, de către legiuitor. În schimb, alin. 2) din acelaşi text de lege echilibrează situaţia atunci când spune că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Din perspectiva acestui text de lege (alin. 2), contribuţiile financiare sunt menite să acopere cheltuielile publice, însă contributivitatea se raportează la contribuabil şi nu la dimensiunea cheltuielilor publice.

Art. 56 din Constituţie permite instanţei constituţionale să determine conformitatea constituţională a textelor legale ce determină taxe şi impozite, atât din perspectiva înfiinţării acestora cât şi ţinând seama de nivelul acestora. Taxele şi impozitele, lato sensu, sunt singurele categorii de prestaţii financiare permise de Constituţie menite să acopere cheltuielile publice, în timp ce nivelul acestora se raportează în mod exclusiv la capacitatea de suportare a sarcinii fiscale de către contribuabil. Legiuitorul trebuie să justifice atât categoriile de cheltuieli publice acoperite de una sau alta dintre contribuţiile financiare, cât şi caracterul just al sarcinii fiscale prin raportare la capacitatea contributivă a contribuabilului.

Justificarea suportabilităţii de către contribuabil a unei anumite taxe este obligaţia primă a legiuitorului, a cărei îndeplinire poate fi cenzurată de către instanţa constituţională. Taxele şi impozitele constituie de asemenea o restrângere a drepturilor contribuabilului, or într-o astfel de situaţie revine legituitorului obligaţia să motiveze de ce un anumit impozit nu este oneros pentru categoria de contribuabili ce intră în ipoteza legii. Justul echilibru între cheltuielile publice şi contributivitatea contribuabilului trebuie asigurat cu întâietate de către legiuitor, respectiv trebuie verificat în mod regulat de către instanţa constituţională.

Nevoia de criterii intrinseci şi de fond pentru determinarea ilicitului penal respectiv a licitului fiscal ar trebui să ducă procesul legislativ la un alt nivel, întrucât legiuitorul trebuie să arate pe de-o parte de ce ilicitul penal este necesar într-un anumit domeniu al vieţii sociale inclusiv prin raportare la celelalte ramuri de drept, după cum acelaşi legiuitor ar trebui să arate pe bază de studii de ce taxele şi impozitele sunt compatibile ca suportabilitate din partea contribuabilului cu principiul aşezării juste a sarcinii fiscale. Astfel de fundamentări nu sunt pur juridice.

[1] Publicata in M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *