Tatăl Abramovici. Și arhivele sufletului

La ultima pagină a cărții, autoarea scrie cîteva rînduri fiicei sale și nepoatei sale. Se folosește de un citat. De acesta:

”Izulete, m-ai întrebat dacă arhivele nu au fost distruse.

De ce le-aș fi distrus?

Ba dimpotrivă, le-am pus în ordine.

Cred că vom munci pentru copiii noștri și poate chiar pentru nepoții noștri.”

Pasajul de mai sus, transcris ca și cum ar fi o strofă a unui poem sau chiar un poem în vers alb (cineva spunea că scriem sau încercăm să scriem poezie atunci cînd sîntem cu spatele la zid; de ce nu ar fi așa și pentru cei care ajung să citească poezie, cu spatele la zid fiind în fața amintirilor de neocolit?), este decupat dintr-o scrisoare pe care mama lui Mireillle Abramovici i-a trimis-o în 1938 soțul său, aflat în slujba Franței. Este un pasaj cu o forță de sugestie extraordinară în privința acestei cărți – o carte despre arhivele sufletului, nu mă feresc să folosesc o asemenea sintagmă. Pasajul este la finalul cărții și el spune, între altele, ceea ce a făcut Mireille Abramovici în această carte, ȘI în această carte (căci există și un film – Dor de tine, dar mai ales o lungă căutare): nu a ocolit nimic din ceea ce a mai rămas ca urme ale unei memorii marcate de un moment teribil: uciderea tatălui său, în Holocaust. Ceea ce mama lui M. Abramovici îi promisese, în deceniul al patrulea al secolului trecut, soțului său, face acum și fiica acestora – ”muncind pentru copiii noștri și poate chiar pentru nepoții noștri”. Pentru memorie, pentru buna memorie!

Cartea despre care este vorba se numește Pe urmele tatălui. O poveste de iubire. Ea a fost scrisă de Mireille Abramovici. Recent, a fost publicată și în ediție românească la editura Humanitas. De altfel, povestea care este spusă aici are și o foarte consistentă dimensiune românească. Mireille Abramovici s-a născut la Nisa și a rămas în Franța. În alte lumi și timpuri posibile, ar fi putut să se nască în România și să își trăiască o bună parte a vieții aici…

abramovici coperta

A propos de sintagma mai sus menționată (”arhivele sufletului”): am numărat de cîte ori apare cuvîntul ”suflet” în această carte. Mai precis: în ediția în limba română a cărții. Împreună cu derivatele – ”însuflețit”, bunăoară –, de  12 ori.  Cuvîntul apare în diverse zone ale cărții. Această recurență nu e una foarte mare, dar e suficientă pentru a da o mare cheie de lectură pentru această carte. Fiindcă teribila poveste care stă în spatele acestui text e scrisă pe suflet, iar cartea este o copleșitoare transcriere – a ceea ce nu se (mai) vede, a ceea ce este în suflet.

Una dintre referințele la suflet care se repetă de două ori în carte este aceasta: ”am reușit să-mi pun la adăpost corpul, dar sufletul mi-e frînt după tot ce-am văzut și după tot ce-am auzit” (pag 34). E un pasaj dintr-o scrisoare pe care mama autoarei o primește de la șoțul ei, încă în viață atunci, în 1940, neștiind că peste nici 4 ani, în floarea vîrstei, va muri împușcat în cap, într-un lagăr odios din Lituania. Pentru vina de a fi fost evreu.

Izu (formula de alint, una dintre ele, de la Isaac): un om cu mai multe morminte ”pentru o viață frîntă înainte de vreme”. Tatăl lui Mireille Abramovici pe care aceasta nu l-a văzut niciodată. Tatăl pe care, nu numai în această carte, fiica sa îl caută. 7 minute dintr-un film care sporește bogăția unei cărți foarte emoționante: http://www.dailymotion.com/video/x18gmye_a-l-encre-rouge-mireille-abramovici_creation

Isaac Abramovici este numele tatălui căutat Abramovici, adică ”fiul lui Avraam”; Avraam, adică ”tatăl marii mulțimi”. Isaac, adică ”rîs” sau ”bucurie”. Dar și arderea de tot cerută de Dumnezeu; Isaac, adică ”cel sacrificat, cel adus ofrandă” . Isaac Abramovici a fost născut la Pitești, în 1914. A murit la 30 de ani, executat, din apropiere, cu pistolul.

Isaac Abramovici este tatăl căutat; este luat pe sus din casa din Franța în care locuia împreună cu soția sa cu numai zece zile înainte ca Mireille Abramovici să se nască.

Mireille își caută tatăl și în vis. ”Azi-noapte m-am trezit tresărind. Prin fereastră, de pe o rază argintie, mă striga tata. Venise pe jos să mă vadă. În timp ce se apropie, vorbea cu mine, iar eu îl auzeam, în casa mea din Paris, în patul meu, în toiul nopții. După care m-am trezit de tot. M-a bîntuit acest vis. Am dat drumul la radio, unde se transmitea Dansul ungar nr 5. al lui Johannes Brams.”

 

Mireille își caută tatăl și în sute de documente, în arhive, în locurile prin care a trecut sau prin care ar fi putut să treacă acesta. ”…construiesc o realitate folosind realitatea altor oameni. Iar ceea ce născocesc nu e o minciună, ci devine propriul meu adevăra.” Merge în clădirea în care a fost anchetat – acum un loc foarte cochet, care nu mai amintește cu aproape nimic de ororile pe care le-a adăpostit. Merge după tatăl său și după cea mai mică urmă posibilă a acestuia în Franța, în România, în Germania, în Lituania. Merge și în locul în care este foarte probabil că a fost ucis prin împușcare. Și ia de acolo un pumn de pămînt pe care, poate, în ultimele clipe ale vieții, a călcat Isaac Abramovici.

Când scrii este foarte important ce scrii, dar și cum scrii. Nu insist mai mult asupra a ceea ce scrie aici, în această carte, Mireille Abramovici: o carte despre iubire și despre teribila viața a tatălui său. Vreau numai să adaug că felul în care scrie – cum scrie – e ca și cum și-ar fi trecut adînc cu un ciob de sticlă peste inima sa…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *