Centrul de cercetare a Imaginarului, înfiinţat de Corin Braga în 2002, îi dă Facultăţii de Litere de la Cluj un profil distinct între facultăţile de acest tip din România, iar Phantasma nu e doar o acţiune vie şi antrenantă, ci are şi două calităţi destul de rare: consecvenţa dată de numeroasele traduceri şi de publicaţiile constante, alături de vizibilitatea favorizată de un site internet mereu actualizat şi consistent. Una dintre ultimele apariţii editoriale ale grupului coordonat de Corin Braga este lucrarea colectivă intitulată Morfologia lumilor posibile: Utopie, antiutopie, science-fiction, fantasy şi apărută anul trecut la Editura Tracus Arte. Este rodul unei cercetări finanţate printr-un grant CNCS şi reuneşte reuneşte opt studii, urmate de o amplă bibliografie a textelor aparţinînd sub-genurilor utopice, începînd din Renaştere pînă în 2014 (pentru ultimii ani sînt reţinute preponderent titlurile anglo-saxone), plus o bibliografie actualizată a lucrărilor teoretice dedicate tematicii anunţate în titlu.
Conceptul dublu faţetat utopie / antiutopie, care se află printre preocupările constante ale celor de la Phantasma, este abordat acum printr-o perspectivă ce se revendică de la teoria lumilor posibile, utilizată însă într-un mod liber, care conjugă cercetări din sfere variate: pe de o parte, logica modală şi studiile literare de tipul celor întreprinse de Toma Pavel în Univers de la fiction (1988) şi de Lubomír Doležel în Heterocosmica (1998), pe de altă parte, irealismul filozofic al lui Nelson Goodman şi în fine teoriile din fizica actuală legate de multiversuri. Desigur, un purist ar putea contesta heterogeneitatea surselor şi ar putea aminti de faptul că transferul termenului dinspre logică spre literatură nu s-a făcut fără contestări, la fel cum ar putea semnala că în Limitele interpretării Umberto Eco desfăşoară o multitudine de strategii pentru a salva termenul de „lumi” de la folosirea sa metaforică în studiile literare. Nevoia utilizării acestui termen este strîns legată de teoriile postmoderne asupra adevărului şi graniţelor dintre fictiv / non-fictiv, iar referinţa la fizica cuantică nu e neapărat utilă, cu atît mai cu cît obiectul cercetării acestei lucrări sînt lumile alternative într-o accepţiune legată mai degrabă de sfera politicului, a moralei şi, în alte cazuri, a fanteziei pure.
Pe cercetător îl interesează, însă, acurateţea terminologică a binomului utopie / antiutopie şi, întrucît acesta este domeniul său predilect, propunerile sale de nuanţare au o validitate incontestabilă. Expunîndu-le în studiul teoretic care inaugurează volumul, Corin Braga imprimă întregii lucrări un stil caracterizat deopotrivă printr-o admirabilă rigoare şi printr-o evidentă plăcere a speculaţiei. Dacă mecanismul principal al sub-genurilor literare utopice este inversiunea, cu toate variantele ei retorice (antinomia, antiteza, antifraza, paradoxul etc.), şi dacă utopia este, de la bun început, inversarea satirei (Utopia fiind răspunsul lui Thomas More la Elogiul nebuniei lui Erasm), atunci, potrivit autorului, ar fi mai corectă introducerea în ecuaţie a referinţei date de reprezentarea lumii consensuale de „aici şi acum”. Astfel, antiutopia nu mai apare ca inversul tenebros al utopiei (literare), ci ambele sînt rezultatul unor inversiuni succesive în raport cu referinţa menţionată. În utopie, aşadar, polul pozitiv se află în lumea imaginată, iar cel negativ în lumea „actuală” (Utopia e superioară cu mult Angliei secolului al XVI-lea la care se referă More); în antiutopie, în schimb, lumea proiectată se află la polul negativ, iar societatea „actuală” apare, prin contrast, dacă nu perfectă, cel puţin preferabilă celuilalt pol (astfel, în Fahrneheit 451 America anilor cincizeci, cu toate tarele ei, rămîne mai acceptabilă decît societatea nazificată din secolul XXI). În al doilea rînd, trebuie acceptat că la baza acestor sub-genuri literare se află un procedeu de extrapolare a trăsăturilor pozitive şi negative, separarea tranşantă a binelui de rău fiind specifică gîndirii utopice. În ciuda caracterului inevitabil artificial (sau poate tocmai datorită lui), „lumile” proiectate astfel rămîn clasificabile în funcţie de probabilitatea suprapunerii lor peste lumea „reală”, la fel cum pot fi ierarhizate prin gradul lor de posibilitate / imposibilitate logică. Reunind cele două criterii, este propusă o taxonomie cu patru termeni grupaţi astfel: ca virtualităţi pozitive eutopia (posibilă) şi outopia (imposibilă), iar ca virtualităţi negative distopia (posibilă) şi antiutopia (imposibilă).
Avantajul acestei clasificări este nu doar că reuşeşte să opereze distincţii fine între distopii şi satire, de pildă, ci, spre deosebire de alte propuneri taxonomice, izbuteşte să menţină o separaţie precisă între modul utopic (legat de realitatea socială) şi genul utopic (care ţine de ficţiunea literară). În măsura în care construiesc, metaforic, lumi alternative dezirabile sau repulsive, literatura fantasy şi science-fiction pot fi considerate tipuri literare aflate în contiguitatea genurilor utopice sau, în unele cazuri, situate chiar în aceeaşi clasă. Celor care acest tip de cercetare li s-ar părea prea teoretic-arid trebuie să li se semnaleze că o asemenea aparenţă nu se datorează decît nevoii de a sintetiza, într-o recenzie, ideile structurante ale unui studiu dens, informat şi convingător. Corin Braga nu are cum plictisi. La finalul textului său propune ca formulă mnemotehnică asocierea topiilor pozitive (eu- şi ou-topia) cu medicina allopathă, care linişteşte spiritele prin racordarea la armonia cereasca, în timp ce homeopathia, care tratează răul prin rău, ar corespunde topiilor negative (dis- şi anti-utopia).
Următoarele şapte articole urmăresc diacronic, printr-un corpus de texte care avansează dinspre Renaştere către zilele noastre, manifestarea imaginarului utopic / antiutopic în ficţiuni de tipuri variate, iar eşafodajele teoretice din studiile incluse în volum coroborează demersul ordonator al conducătorului de proiect. Radu Toderici abordează genul utopic în primele sale manifestări, începînd de la Thomas More pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, urmărind crearea setului de convenţii care structurează utopiile clasice şi distingînd în consecinţă elementele moştenite din satira menipee, din călătoriile extraordinare şi din dialogul filozofic, precum şi trăsăturile preluate din cronicile conquistadorilor unde se creionează principiile investigaţiei antropologice de mai tîrziu. Pe de altă parte, autorul acestui studiu confirmă ipoteza coordonatorului vizavi de diferenţa netă dintre distopie şi antiutopie, deoarece, arată el, originile aşa-numitelor distopii moderne (de tipul 1984 de Orwell) se află mai degrabă în subgenul baroc al antiutopiilor, unde principiile prezentate ca dezirabile de un Thomas More sau un Fénélon sînt dovedite ca dezastruoase într-o lume alternativă care le-ar adopta.
Preluînd ştafeta pentru a se ocupa de finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Simina Raţiu prezintă o schiţă a universului mental din care derivă „propunerile de lumi” ale lui Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourier, cei trei principali reprezentanţi ai socialismului utopic. Scrierile acestora trec graniţa dinspre literatură, unicul loc în care putea fi imaginată utopia pînă în acest moment, spre instrucţiunile practice în vederea realizării unor experimente sociale. În aceeaşi linie se înscrie şi un roman mai puţin cunoscut al lui Jack London, The Iron Heel, excelent comentat de cercetătoare ca paradigmă pentru propaganda socialistă din această perioadă. Utopismul finisecular apare pe fondul unor crize majore ale conştiinţei occidentale, legate în principal de prăbuşirea protecţiei metafizice tradiţionale şi de interpretările pesimiste ale descoperilor ştiinţifice din biologie şi cosmologie, iar socialismul compensează în mare măsură criza imaginarului perfecţiunii, după cum o dovedeşte rapiditatea cu care socialismul se transformă dintr-o „ideologie de club” într-o mişcare amplă, cu repercusiuni sociale puternice.Totuşi, abia Marx va fi cel care, deşi se va inspira din utopişti, va pretinde instaurarea unui socialism ştiinţific în sînul căruia, în mod pervers, ştiinţa va anihila utopia, iar societatea egalitară, virtuoasă şi justă imaginată literar se va transforma într-o lume de nelocuit.
Superbul eseu al lui Ştefan Borbély despre microcomunităţile utopice din perioada anilor şaizeci în America este, ca toate lucrările profesorului clujean, un regal de erudiţie şi splendoare a argumentării. Demersul său se înscrie mai mult în linia studiilor culturale, de vreme ce interesul cade asupra gestaţiei unor tipuri umane, hipster şi hippy, în prima parte a Războiului Rece într-o Americă în care libertatea individuală proclamată verbal este contrazisă de o cultură a supravegherii reciproce în numele conformismului şi a unui nou tip de burghezism consumist. Microcomunităţile contraculturale ale Americii acestor ani întorc spatele unui „sistem” acuzat ca ipocrit şi constrîngător, iar gestul lor de non-adeziune se manifestă fie ca revolta hipster-ului citadin, introvertit şi solitar, care îşi paliază frămîntarea continuă prin alcool, jazz sau sex, fie ca relaxarea jovială a extravertitului hippy, care se retrage în natură, alături de cei care îi împărtăşesc convingerile. Totuşi, postura hippy e departe de a fi atît de necomplicată. Comentînd romanul lui B. F. Skinner, Walden Two, o replică actualizată a eseului Walden, or The Life in the Wood lui Thoreau, universitarul clujean formulează sintetic „dilema dintotdeauna a modernităţii, care spune că la capătul său ultim orice utopie debordează în distopie”. Un astfel de mecanism stă la baza uneia dintre metaforele culturale obsesive ale modernităţii tîrzii: Termitiera, sau societatea văzută ca un superorganism colectivist a cărui virtute este că anulează două dintre sursele cele mai puternice ale anxietăţii: spaima de ratare şi groaza morţii. Or, o incarnare a acestei metafore este chiar internetul, reţeaua care, virtual, exclude ideea extincţiei şi în care hippies şi hipsters, alături de yuppies şi toate celelalte segmente socio-ideologice îşi găsesc locul.
Modernitatea s-a specializat în distopii şi antiutopii, şi deşi, aşa cum o dovedeşte ampla bibliografie de la sfîrşitul volumului, topiile negative au prevalat mereu în faţa celor pozitive, ponderea eu- şi ou-topiilor este aproape complet neglijabilă în ultimele două secole. Trei studii consistente abordează această tematică din unghiuri diverse. Cele semnate de Olga Ştefan şi Andrei Simuţ se apleacă asupra romanelor apocaliptice, explorate din perspectiva scenografiei romaneşti dominate de ruină şi degradare, respectiv dintr-un unghi interesant şi printr-un demers naratologic eficient, cel al „privirii imposibile” proprii unui ultim om care povesteşte (cui? pentru ce?) agonia şi sfîrşitul lumii. La rîndul său, studiul lui Niculae Gheran este o demonstraţie extrem de convingătoare că în romanele distopice din secolul al XX-lea persistă un spirit romantic, văzut în linia lui Michael Löwy şi Robert Sayre ca refuz al înnoirii sociale aduse de capitalism. Comparînd romanul lui Mary Shelley, The Last Man şi romanul lui Orwell 1984 ies la iveală exact trăsăturile reactive şi autoprotective care derivă pe de o parte dintr-un ethos al „individualismului subiectiv”, specific tipului uman promovat de romantism, şi pe de altă parte dintr-o evidentă orientare spre un trecut în mare măsură idealizat. Departe de a fi încheiată, polemica dintre susţinătorii renovării conceptului de om şi apărătorii unui prototip „autentic” rămîne actuală: un adept al biotehnologiei şi al programării genetice ca David Gunham vede în Minunata lume nouă a lui Huxley paradigma unui discurs conservator-nostalgic care încetineşte fără rost apariţia unei Humanity 2.0. În fine, ultimul studiu inclus în volum, semnat de Marius Conkan, surprinde din cel puţin două puncte de vedere. Mai întîi, pentru că puţini cititori şi-ar fi putut imagina că există o bibliografie atît de amplă pentru o temă pe care un nespecialist ar fi considerat-o mai degrabă uşor excentrică: e vorba de tema portalului, ca spaţiu de trecere între lumi, exemplificat de vizuina iepurelui din Alice in Wonderland sau de dulapul din Narnia. Apoi, pentru că dacă, intuitiv, tindem să asociem literatura fantasy mai degrabă cu zona topiilor pozitive, studiul lui Marius Conkan arată în ce măsură imaginarul infernal, haotizant şi dizarmonic s-a infiltrat şi în zona feericului.
Avem de-a face cu o carte adresată unor cititori culţi şi curioşi, interesaţi de teorie şi exigenţi în ceea ce priveşte rafinamentul speculativ. Corin Braga, Ştefan Borbély şi colaboratorii lor de la Phantasma nu doar satisfac aşteptările unui asemenea public, ci şi contribuie la formarea şi extinderea lui. Cînd lucrurile merg bine, vor continua aşa.