Marcus Tullius Cicero: Discursul împotriva lui Q. Caecilius, numit divinatio

Anul 70 a. C. reprezintă unul dintre momentele importante ale carierei oratorice ciceroniene. Câştigarea procesul împotriva lui Verres (fostul guvernator al provinciei Sicilia, acuzat de concusiune), la care Cicero a pledat în calitate de acuzator1, îi va aduce oratorului recunoaşterea deplină a meritelor sale ca avocat şi primul loc între cei mai talentaţi vorbitori ai vremii sale (poziţie deţinută până atunci de marele său rival, Hortensius). Celebrele discursuri contra lui Verres, dintre care doar primul a fost rostit la procesul propriu-zis, atent elaborate, după toate regulile artei retorice, prezintă un interes deosebit, constituind, în opinia lui J. Humbert, „l’actio totale”, seria completă a unor discursuri de acuzare rostite la un proces important. De o factură aparte, aflat în deschiderea seriei Verrinelor, se distinge o cuvântare rostită nu la procesul prorpiu-zis, ci într-o dezbatere preliminară, îndreptată nu contra lui Verres, ci împotriva unui oarecare Quintus Caecilius Niger. Oraţia este cunoscută îndeobşte sub denumirea de In Q. Caecilium oratio quae divinatio dicitur sau, mai scurt, Divinatio in Quintum Caecilium.

Această oraţie este unica din seria Verrinelor care are un titlu propriu, conţinând un termen tehnic din limbajul juridic (divinatio).

Divinatio are şi o accepţiune juridică, desemnând un anumit tip de dezbatere preliminară unui proces, în care juraţii sunt puşi în situaţia de a decide, doar pe baza discursurilor susţinute de candidaţi, fără vreo altă probă, care dintre aceştia este mai potrivit pentru a deveni avocat al acuzării. Denumirea aplicată procedurii este folosită şi pentru discursurile rostite de fiecare solicitant în această împrejurare.]

IX Află de la mine, fiindcă ai dat de această primă ocazie de a învăţa, cât de multe ar trebui să fie <însușirile> celui care intenţionează să acuze pe altul; dacă vei recunoaşte la tine vreuna dintre ele, eu însumi îţi voi ceda acum de bună voie ceea ce ceri cu insistenţă. În primul rând, integritate şi probitate exemplară; căci nu există nimic care să fie mai de nesuportat decât să ceară socoteală altuia despre viaţa lui unul care nu poate da socoteală de a sa. Aici eu nu voi spune mai multe despre tine: doar un lucru cred că trebuie să bage toţi de seamă – că tu până acum n-ai putut fi cunoscut de nimeni în afară de siculi; că siculii declară că, deşi sunt mâniaţi împotriva celui căruia spui tu că-i eşti duşman, totuşi, cu tine avocat, nu se vor prezenta la judecată. De ce te recuză n-o vei afla de la mine: ei sunt liberi să presupună ceea ce e inevitabil <că vor presupune> . De fapt, cum siculii sunt un neam cu un spirit foarte pătrunzător şi suspicios, ei cred nu că vrei să aduci din Sicilia documente împotriva lui Verres, ci, fiindcă în aceleaşi documente sunt consemnate şi acţiunile din timpul preturii lui şi cele din timpul cvesturii tale, te suspectează că intenţionezi să duci actele din Sicilia. În al doilea rând, un acuzator trebuie să fie ferm şi veridic. Eu, chiar dacă aş considera că vrei să fii astfel, îmi dau uşor seama că nu poţi. Nici nu menţionez acele lucruri pe care, dacă le-aş spune, tu n-ai putea totuşi să le infirmi, anume că tu, înainte de a părăsi Sicilia, te-ai împăcat cu Verres; că Potamon, scribul şi apropiatul tău, a fost reţinut de Verres în provincie, cu toate că tu plecai; că M. Caecilius, fratele tău, un tânăr foarte distins şi înzestrat, nu numai că nu e prezent şi nu răzbună alături de tine nedreptăţile <care ți s-au făcut>, ci se află împreună cu Verres şi trăieşte în cea mai mare familiaritate şi prietenie cu el. În privinţa ta există prea multe semne, şi de un fel şi de altul, cum că ai fi un fals acuzator; nu fac uz acum de ele; spun numai asta, că tu, chiar dacă-ţi doreşti foarte tare, nu poţi totuşi să fii un acuzator adevărat. Căci văd că există foarte multe învinuiri în care asocierea ta cu Verres este atât de evidentă încât, în acuzare, n-ai îndrăzni să te legi de ele.

X Sicilia întreagă se plânge deoarece C. Verres, după ce a ordonat cultivatorilor să-i aducă grâul în hambar şi în vreme ce o baniţă de grâu era doi sesterţi, a încasat pe grâne doisprezece sesterţi pentru o singură baniţă. Un cap de acuzare grav, o sumă uriaşă, un furt neruşinat, o nedreptate care nu trebuie tolerată! Numai pentru acest cap de acuzare îi obţin, obligatoriu, condamnarea: tu, Caecilius, ce vei face? Care din două: vei trece cu vederea această vină atât de mare sau <i>-o vei imputa? Dacă o vei da în vileag, oare nu-i vei imputa celuilalt o faptă pe care tu însuţi ai săvârşit-o în aceeaşi provincie? Vei îndrăzni să aduci împotriva celuilalt acuzaţii de o aşa natură, încât să nu poţi evita să te condamni pe tine însuţi? Dacă o vei trece sub tăcere, ce fel va fi acuzarea asta a ta care, de frica unei primejdii personale, se teme nu numai de vreo bănuială, ci chiar şi de vreo aluzie la o vină atât de clară şi atât de gravă. Din ordinul senatului, pe vremea preturii lui Verres, s-a cumpărat de la siculi grâu pentru care nu s-a plătit întreaga sumă de bani. E gravă această învinuire adusă lui Verres; gravă dacă sunt eu acuzatorul, <însă> nulă dacă eşti tu; căci tu erai cvestor, tu te ocupai de banii publici, din care depindea totuşi în mare parte de tine să nu se facă vreo sustragere de fonduri, chiar de-ar fi vrut pretorul. Ca urmare, cu tine acuzator, nu se va face nici o menţiune despre această învinuire: se va păstra tăcerea pe parcursul întregului proces asupra celor mai mari şi mai cunoscute furturi ale lui. Crede-mă, Caecilius, în rol de acuzator nu poate apăra cu adevărat pe aliaţi unul care este în legătură cu pârâtul prin asocierea la fapte criminale. Arendaşii au cerut de la cetăţi bani în loc de grâu. Ce? Asta s-a făcut doar în timpul preturii lui Verres? Nu, ci şi în perioada cvesturii lui Caecilius. Ce urmează, aşadar? Intenţionezi să-i impuţi acestuia o faptă criminală, pe care puteai şi aveai datoria să o împiedici să se petreacă, sau o vei lăsa deoparte cu totul? Aşadar, Verres, la judecata lui, nu va auzi deloc această faptă în privinţa căreia, pe când o săvârşea, nu vedea în ce fel s-ar putea apăra.

XI Iar eu le amintesc pe cele expuse în văzul lumii; <căci> există şi alte jafuri mai scunse, pe care el le-a împărţit cu multă bunăvoinţă cu cvestorul său, ca să-i încetinească pornirea şi avântul. Tu ştii că acestea mi-au fost aduse la cunoştinţă; dacă aş dori să le scot la lumină, vor înţelege toţi cu uşurinţă nu doar că aveaţi intenţii comune, ci că nici prada nu v-aţi împărţit-o până azi. De aceea, dacă ceri să-ţi fie acordată permisiunea de a denunţa <fapte ilegale>, pentru că <Verres> le-a săvârşit împreună cu tine, ţi-o acord, dacă legea permite; dacă însă vorbim despre acuzare, trebuie acordată celor pe care nici o greşeală a lor nu îi împiedică să poată dovedi greşelile altuia. Şi vezi cât de mare e diferenţa dintre acuzarea mea şi a ta. Eu îi voi imputa lui Verres chiar şi faptele pe care le-ai comis tu fără el, deoarece nu te-a împiedicat când deţinea el însuşi cea mai mare putere; tu, dimpotrivă, nu-l vei incrimina nici măcar pentru cele pe care le-a săvârşit el, ca nu cumva să se dovedească faptul că ai fost în complicitate cu acela.

*

În vremurile cele mai bune, bărbaţii cei mai iluştri ai cetăţii noastre aveau ca cea mai importantă şi frumoasă <îndatorire> să înlăture nedreptăţile şi să apere averile oaspeţilor şi clienţilor lor, ale populaţiilor străine care se aflau în relaţii de prietenie şi sub dominaţia poporului roman. Am învăţat că acel M. Cato Sapiens, bărbat preastrălucit şi învăţat, a avut de înfruntat aprige duşmănii din partea multora din cauză nedreptăţile făcute hispanilor, la care fusese consul. Ştim că de curând Cn. Domitius a deschis proces împotriva lui M. Silanus din cauza nedreptăţilor făcute unui singur om, Aegritomarus, prietenul şi oaspetele tatălui său.

XXI Într-adevăr, niciodată nimic n-a impresionat sufletele oamenilor culpabili mai mult decât acest obicei al strămoşilor, reluat şi restabilit după o lungă perioadă de timp, <anume> plângerile aliaţilor lăsate în seama unui om câtuşi de puţin delăsător, asumate de cel care pare a fi capabil să le apere averile cu loialitate şi energie. De acest lucru se tem oamenii, suferă din această cauză, suportă cu greutate faptul că e instituită această rânduială şi, mai mult, este readusă în uz şi repusă în vigoare; se gândesc că, dacă această cutumă începe să se răspândească şi să ia proporţii, legile şi instanţele de judecată ar fi administrate de oameni foarte oneşti şi de bărbaţi destoinici, nu de adolescenţi nepricepuţi sau de avocăţei de orice fel. Părinţii şi strămoşii noştri nu au regretat acest obicei şi această rânduială atunci când P. Lentulus, cel care a fost fruntaş al senatului, l-a acuzat pe M’. Aquilius, având ca avocat secund pe C. Rutilius Rufus, sau când P. Africanus, un om extrem de valoros prin curaj, soartă, glorie, prin faptele săvârşite, după ce fusese de două ori consul şi cenzor, l-a chemat în instanţă pe L. Cotta. Pe atunci, numele poporului roman era pe bună dreptate înfloritor, pe bună dreptate prestigiul acestei stăpâniri şi măreţia acestei cetăţi erau socotite demne de respect. Nimeni nu se mira <să vadă> la vestitul Africanus ceea ce acum, când iată că <asta> îi nemulţumeşte, pretind ei că îi miră la mine, un om dotat cu mijloace şi posibilităţi modeste. „Ce-şi doreşte el? Vrea oare să fie considerat avocat al acuzării, mai ales acum, la această vârstă, când candidează pentru edilitate, el care mai-nainte obişnuia să fie avocat al apărării?” Eu însă sunt de părere că e potrivit nu numai la vârsta mea, ci şi la o vârstă chiar mai înaintată şi la o demnitate mult mai înaltă să îi acuzi pe cei necinstiţi şi să îi aperi pe cei necăjiţi şi nenorociţi. Şi, de bună seamă, remediul pentru un stat bolnav şi aproape disperat şi pentru tribunalele corupte şi contaminate de viciul şi ticăloşia câtorva fie este ca oameni cât mai cinstiţi, mai integri şi mai activi să se angajeze să apere legile şi să restabilească autoritatea tribunalelor, fie, dacă nici aceasta nu poate fi de folos, atunci nu se va găsi niciodată vreun leac pentru atâtea necazuri ca acestea. Nici o acţiune de salvare a statului nu e mai importantă decât ca cei care acuză pe un altul să se teamă pentru prestigiul, onoarea, faima lor nu mai puţin decât se tem cei acuzaţi pentru viaţa şi averile lor. Şi aşa, întotdeauna, au acuzat cu mai mare zel şi cu mai mare strădanie aceia care şi-au dat seama că era în dispută chiar reputaţia lor.

XXII Iată de ce, judecători, trebuie să consideraţi că Q. Caecilius, care nu s-a bucurat niciodată de notorietate şi nici nu se aşteaptă să o dobândească chiar în acest proces, care nu se chinuieşte nici să-şi păstreze vreo reputaţie câştigată mai înainte şi nici să-şi susţină vreo speranţă în viitor, nu va pleda această cauză nici cu prea mare severitate, nici cu prea mare acurateţe şi nici cu prea mare zel. Căci nu are nimic de pierdut în urma unui eşec. Chiar dacă ar pleca acoperit de ruşine şi lipsit de demnitate, nu va simţi deloc lipsa distincţiilor de odinioară. Poporul roman are de la noi numeroase garanţii pentru care, ca să le putem păstra, apăra, consolida şi recupera intacte, trebuie să luptăm în orice chip. Are <ca gaj> onoarea pe care o revendicăm, are speranţa pe care ne-am făcut-o, are consideraţia dobândită cu multă sudoare, muncă şi nesomn aşa că, dacă în această cauză am face dovada sentimentului datoriei şi râvnei noastre, am putea păstra acele <garanții> pe care le-am amintit intacte şi neştirbite prin <bunăvoința> poporului roman; dacă s-ar fi făcut o greşeală cât de mică sau s-ar arăta vreo şovăială <din partea noastră> , am pierde într-o clipă toate aceste chezăşii adunate una câte una şi într-un răstimp îndelungat.

De aceea, judecători, stă în puterea voastră să-l alegeţi pe cel care socotiţi că poate susţine cu uşurinţă importanţa cauzei şi a procesului, prin loialitate, zel, chibzuinţă şi prestigiu. Dacă voi veţi acorda preferinţă lui Q. Caecilius, în defavoarea mea, eu unul nu voi considera că m-a întrecut în merite: fiţi atenţi ca nu cumva poporul roman să creadă că nu v-a fost pe plac şi nici nu vă este, vouă şi ordinului vostru, o acuzaţie atât de onestă, de severă şi de serioasă.

In Q. Caecilium oratio quae divinatio dicitur/ Discursul împotriva lui Q. Caecilius, numit divinatio

Ediție bilingvă; Traducere, studiu introductiv, note și comentarii, bibliografie, indici de Claudia Tărnăuceanu; Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași