Poate un tânăr de azi pricepe, poate cuprinde şi surprinde drama acelei „căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunțării la rațiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom? Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situațiile psihologice explorate, adeseori situații-limită, sunt șansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcția analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.
Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduința egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kołakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaților clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincția dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncție dintre revoltat şi revoluționar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiției sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nicio formă, cu profitocrația comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experiențele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: „Îndepărtarea de concret umilește”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectând îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuși încercând să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicația tezei lui Ion Ianoși despre „vinovații fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoși i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…
Eu sunt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amândoi gânditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminența unei revoluții apocaliptice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluție materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiași gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraționar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenței istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun „comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decât să repete iluziile altor vremuri, ignorând, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sângeros decât oricare altul. Cred că așa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de „retestare a ipotezei comuniste”…
Citeva opinii , sine ira . Evident ca Nietzsche nu a fost un proto-fascist , nu era un spirit sistematic sau constructiv , era , in felul lui , un idealist si un romantic ( un ¨modernist¨ ) . Dar nici nazismul nu a avut o ¨ideologie¨ si o organizare comparabile cu acelea ale comunismului , a fost mai mult o miscare de conjunctura si hibrida , un ultranationalism revolutionar si aventurier . Problemele totalitarismelor nu sint exclusiv politice ( sau politologice ) si nici nu exista , poate , o deosebire atit de neta si de totala intre totalitarisme si democratia anglo – americana ( ideologia colonialista britanica are unele trasaturi cvasifasciste , prin darwinismul social , rasism si proiectele de eugenie ) . Iata de ce Nietzsche si altii ca el nu pot fi scosi chiar atit de usor din ecuatie ( sa ne gindim la rolul artistilor , incepind cu D’ Annunzio , in geneza Fascismului ) : Rev. conservatoare germana era croita aproape in intregime in jurul nietzscheanismului , ca aplicatie a ¨idealului¨ nihilismului activ si revolutionar ; ca au existat discrepante intre acest ¨ideal¨ si realitatea brutala a nazismului e adevarat , dar nu pot sa ascunda o afinitate structurala , exact ca si in cazul marxismului si bolsevismului .Altminteri , ramin , fireste , deosebirile ideologice importante dintre comunism si fascisme . O alta problema e anti-antisemitismul lui Nietzsche , conexata cu ¨spalarea¨ lui Nietzsche ( similara cu aceea a lui Heidegger ) de catre adeptii contemporani . ( Interesant e ca Hegel , Nietzsche , Heidegger au fost literalmente apostati , ca si multi , prea multi ginditori revolutionari evrei , care rezonau cu nietzscheanismul , ex. Benjamin ; Dostoievski spune ca socialismul este in esenta un anti-crestinism , extinzind , o anti-religie , o religie seculara , foarte sensibil in cazul socialismului romantic sau fourierismului , legat prin multe fire de fascism ) . J.Golomb are citeva carti importante pe aceasta tema . In epoca , antisemitismul avea o acceptie mult mai ingusta , politica . Or , Nietzsche valorizeaza ¨spiritul semit¨ doar prin inversiunea sa a valorilor , prin care ceea ce era perceput ca negativ devenea pozitiv , el spune chiar ca in caracterul supraomului ar trebui sa intre ingrediente ¨semite¨ precum viclenia , rezistenta etc . , sabloane din folclorul popular al epocii . Nietzsche , ca si alti ginditori germani , era impotriva Crestinismului intrucit vedea in acesta o religie de spirit semit ( asa s-a ajuns la un crestinism ¨arian¨ anti-semit ) . Nietzsche era deci impotriva antisemitismului vulgar si politic , la care se adauga si polemica lui cu Wagner , cei care mai cred in anti-antisemitismul lui Nietzsche tradeaza , cel putin , o lectura superficiala a acestuia . Era pur si simplu tributarul unei mentalitati , intr-o epoca turbulenta si revolutionara , in care socialismul ( in sens larg , ne-marxist ) , romantismul si darwinismul se conjugau . Mi se pare ca Eminescu era inrudit spiritual , in multe privinte , cu Nietzsche , o inrudire si de destin .
Contribuția domnului Tismaneanu la elucidarea unor aspecte filosofice și politice care au acoperit jumătate din Europa și au influientat sisteme de gândire și organizare a multor națiuni, este esențială, substanțială și categorica. Nimeni nu mai poate nega aceasta implicare continua a domniei sale, mergând pana la abandonul altor multe preocupări, pentru aprofundarea unor aspecte ale comunismului european și nu numai, cu o dedicație ieșită din comun.