Fiica Papei este mai mult decît un roman istoric – este o demonstraţie de forţă artistică exersată într-o specie literară care cunoaşte, chiar în zilele noastre, o expansiune extraordinară şi o renaştere care se cuvin a fi salutate. Romanul – primul şi, pînă acum singurul, din portofoliul laureatului Premiului Nobel din 1997, italianul Dario Fo! – stă, desigur, între borne istorice (arhicunoscute) cu privire la faimoasa familie Borgia. Chiar mai mult decît atît, după cum se menţionează şi într-un pasaj din publicaţia Il Fatto Quotidianoi: „Dario Fo s-a concentrat asupra amănuntelor ascunse de istoriografia oficială, abordînd indirect şi răul timpurilor noastre”.
Dar e şi mai mult decît atît: cum spuneam – o demonstraţie de forţă despre ce poate face literatura atunci cînd aceasta este făcută de către cineva care ştie, cum ştiu magiştrii, (cum) să o producă. Dario Fo formulează, iată, despre personajul central al romanului său în felul următor: „Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia şi a rudelor sale din Renaşterea italiană, obţinem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor şi adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej şi fără pic de milă, atât de tată, cât şi de frate, în vâltoarea intereselor financiare şi politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar şi pentru un tată viitor papă şi pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuţi şi fese trăsnet. Ah, era să uit, până şi ochii îi sunt plini de vrajă.“
Şi tot romanul este, de altfel, o rafinată reevaluare a acestei femei faimoase şi influente despre care datele cunoscute şi mai ales omologate pînă de curînd nu erau din cale-afară de binevoitoare. Aşadar, ce face Dario Fo în Fiica Papei poate fi echivalat cu o reabilitare a acestui personaj – şi, chiar dacă, la limită, această seducătoare „operaţiune” literară stă într-o oarecare (şi bună) măsură pe tehnici ficţionale, această reabilitare are o foarte mare credibilitate. Aş reformula şi în termenii următori această idee: Lucrezia Borgia este, în versiunea lui Dario Fo, atît de credibilă ca prezenţă istorică tocmai fiindcă personajul care îi poartă numele este „lucrat” de un fin „bijutier” al scrisului. L’Expresso menţionează chiar în direcţia acestei idei, că „la drept vorbind, puţine biografii sunt mai elaborate decît această ficţiune”.
Cu ceva vreme în urmă, am avut plăcerea să citesc un alt roman „istoric” scris alert şi sclipitor de inteligent de Hillary Mantel – „O regină pe eşafod”. Volumul a apărut tot la editura Humanitas – şi e prima parte a unui „duo” promis de către singurul scriitor din lumea care a primit de două ori Man Booker Prize. Şi la H. Mantel, ca şi la Dario Fo – în specia această de literatură: nerv, „şampanie”, strălucire, ironie, etică şi estetică, dramă şi intrigă, politologie implicită (din plin), actualitate. O mare plăcere – în ambele situaţii!
Dario Fo e dramaturg la bază. În 2014 a publicat, cum spuneam, primul său roman – acesta, Fiica Papei. În Italia a fost cel mai bine vîndut roman al acelui an. De atunci, se tot traduce în lume.
