Javier Marías, „Chipul tău, mâine: Venin și umbră și adio” (5)

Şi fără să mai stau pe gânduri l am armat, în pofida avertis¬mentului pe care mi l dăduse Miquelín. Dar n a fost decât o încercare de o clipă, ca să văd sclipind în ochii lui mari şi ciudați o scânteie de panică, o singură scânteie nu mai mult, dar am văzut o. Am pus imediat arătătorul înaintea percutorului şi l am coborât, am scos proiectilul care intrase pe ţeavă sau în camera cartuşului sau cum s o fi zicând şi l am păstrat, am dezarmat Llama. Însă el îşi dăduse seama cât de repede puteam să armez pistolul şi că într o clipă gloanţele puteau să iasă pe ţeava – încă o mişcare, şi încă una, şi încă una – îndreptată spre capul lui sau spre piept, spre un braţ sau spre un picior, spre codiţa lui care ar fi fost destrămată precum şuviţele Morţii din tablou sau spre oricare alt loc unde aş fi avut chef să ţintesc. „O, da, ce senzaţie stranie“, mi am spus, „să ai un om la discreţia ta. Să decizi dacă trebuie să trăiască sau să moară, sau nici măcar nu e vorba despre o decizie“.