— Mă rog, atunci vorbeşte tu, ce zici ? N am toată ziua la dispoziţie pentru neroziile unui scrântit ca tine. Ce vrei să obţii de la mine cu pistolul ăsta ? Unde vrei să ajungi, ţângău ce eşti ?
Şi a zâmbit din nou cu dantura lui luminoasă şi gura larg deschisă, care l făcea aproape simpatic şi i mai reducea din agresivitatea înfăţişării. Continua să mi aducă aminte de cineva, acum n aveam timp să mi amintesc de cine.
Custardoy era curajos şi prea încrezător. Sau încerca să nu şi arate frica, în pofida faptului că scrântitul ţinea arma îndreptată spre pieptul lui sau era convins că n o să fac uz de ea. Cuvintele lui fuseseră dispreţuitoare, ca şi cum ar fi vrut să ne micşoreze cu ajutorul lor, pe mine şi arma mea. Îndrăznise să mi spună „ţângău“ (urăsc oamenii care folosesc cuvântul „ţângău“), încerca să mă intimideze ca pe un copil, să mă facă să mă simt un ţânc ridicol cu învechitul meu pistol în mână. Dacă era vorba despre al doilea lucru, despre un exces de încredere, m am întrebat unde greşisem ca el să se poată arăta încă atât de trufaş : puţin mai înainte îi aplicasem o lovitură care pesemne că l durea destul de tare, fără îndoială băgase la cap că dacă eram în stare de asta atunci eram în stare de mai mult. Începea să mă înfurie – sau să mă atingă unde mă durea mai tare, în bărbăţia mea –, dacă o ţinea tot aşa. Îmi prindea bine să continue aşa. Sau poate că nu, poate că avea să mă facă până la urmă să mă văd pe mine grotesc şi pueril, în situaţia aceea.
— Ascultă mă bine, i am spus. O să încetezi s o mai vezi pe Luisa Juárez, chiar începând de azi. S a terminat. Gata cu loviturile şi zgârieturile şi ochii învineţiţi. Să nu te mai atingi de ea.
Am crezut că va tăgădui ce i spusesem la urmă şi că mi va răspunde : „Nu ştiu despre ce vorbeşti“ sau ceva în genul acesta. Dar nu asta mi a răspuns, nu ăsta era lucrul cel mai important pentru el.
— A, da ? Pentru că spui tu ? Ştii că eşti bine ? Ai haz cu pretenţiile tale. – A spus asta iritat, ca şi cum nu mi s ar fi adresat mie ci unei a treia persoane nevăzute, unui martor imaginar cu care şi ar fi permis să vorbească zeflemitor. – Asta trebuie s o hotărâm ea şi cu mine, nu ţi se pare ?
Desigur, aşa mi se părea şi mie. N aveam dreptul să mă amestec între ei, de bună seamă, ea era liberă, era majoră, poate că era foarte fericită cu el, nu mi ceruse părerea, nici nu mă rugase s o ocrotesc, nici măcar nu binevoise să mă pună la curent cu viaţa ei actuală, cu viaţa ei care nu mă privea ; sigur că eram de acord. Dar toate astea erau de prisos, hotărâsem să mă amestec şi să folosesc forţa şi să l bag în sperieţi, şi atunci trebuie să laşi la o parte argumentele şi principiile, respectul şi rezervele morale şi reţinerile, fiindcă ai hotărât să faci ceea ce vrei să faci şi să impui, să ţi atingi scopurile fără să dai socoteală nimănui, şi aici, ca în orice război dezlănţuit, nu trebuie să intervină şi să aibă vreo importanţă raţiunea. După ce ai pornit ostilităţile, e totuna dacă ai sau nu dreptate, e vorba numai să iasă bine lucrurile, să învingi, să ţi supui duşmanul şi să te impui. El o bătea şi trebuia să înceteze, asta era tot. Just make sure he’s aut of the picture, mi am repetat. Trebuia să ies din casa aia după ce Custardoy era eliminat, şters ca o pată de sânge, asta era tot. Şi hotărârea mea s a întărit.
