Javier Marías, „Chipul tău, mâine: Venin și umbră și adio” (1)

— Întoarce te şi aşază te aici, i am spus lui Custardoy şi i am arătat cu mâna liberă să ia loc pe sofa, sigur că s a aşezat pe ea cu Luisa şi nu o singură dată, poate chiar s au tăvălit pe ea. Mâinile pe masă, ca să le pot vedea. – În faţă era o măsuţă joasă, ca în mai toate saloanele din lume. – Sprijină ţi bine palmele şi nu cumva să le mişti.

Colecția Biblioteca Polirom
Seria Esențial

Javier Marías
Chipul tău, mâine: Venin și umbră și adio
Traducere din limba spaniolă de Andrei Ionescu

Custardoy s a întors aşa cum i am ordonat şi în sfârşit i am văzut chipul din faţă şi fără vreun impediment, şi el pe al meu la fel. Schiţa un început de zâmbet şi asta m a iritat, avea nişte dinţi lungi care i luminau faţa prelungă şi i confereau o anumită cordialitate. Părea liniştit şi chiar un pic amuzat, în pofida loviturii pe care i o dădusem în coaste, probabil că îl duruse şi se speriase. Dar pesemne că în acel moment ştia cine sunt eu, chiar dacă numai prin intuiţie şi prin metoda excluderii, şi poate se bizuia pe propria capacitate de interpretare, destul de eficientă cât să fie sigur că soţul Luisei n o să l împuşte sau încă nu, adică, nu înainte să stea de vorbă cu el. (Şi mai era ceva : aproape nimeni nu crede cu adevărat că va fi împuşcat, nici măcar când vede îndreptată spre el ţeava unui pistol.). Ochii lui enormi şi depărtaţi şi negri şi aproape fără gene erau într adevăr dezagreabili şi am băgat de seamă imediat priza lor deosebită, propensiunea lor acaparatoare, felul în care mă măsurau din cap până n picioare la mare iuţeală şi – cum să spun – cu un soi de dorinţă de a mă intimida, ciudată şi nepotrivită în împreju¬rarea aceea. Zâmbetul lui vag era în schimb afabil, ca şi cum ar fi putut să se desfacă în două persoane deodată. Nu înţelegeam cum putea să i placă Luisei, deşi avea ceva golănesc şi vulgar – dezmăţat şi grosolan şi rece – care atrage multe femei, asta am văzut şi ştiu. Înainte să se aşeze şi a mângâiat mustaţa, şi a potrivit codiţa cu un gest inevitabil feminin, şi a azvârlit pălă¬ria pe sofa şi m a întrebat :