Ați recunoscut, desigur, din titlu, trimiterea la filmul românesc Polițist, adjectiv, în care un comisar de poliție încearcă să convingă un mai tânăr ofițer cu scrupule să acționeze în litera legii, invitându-l să consulte DEX-ul. Acolo, căutând ei cuvântul polițist, află cu stupoare că acesta este prezentat ca adjectiv, adică un element secundar, care determină, adesea nesatisfăcător, elementul principal. Cam așa se anunță lucrurile și în Le Monde[1], de unde aflăm că cercetătorii americani au făcut o descoperire epocală. În anul de grație 2014, când, în cercurile intelectuale, numai despre cei 100 de ani de la Primul Război Mondial s-a vorbit mai mult decât despre cei 450 de ani de la nașterea lui Shakespeare, în lipsa unei soluții pentru imunizarea populației împotriva virusului Ebola din partea oamenilor de știință, cercetătorii din biroul vecin, de la panelul de „umaniste”, s-au apucat să numere cuvinte. Și numărătoarea a pornit de la șase cifre, atâtea câte definesc, de pildă, varietatea lexicală a celei mai cunoscute tragedii, Hamlet. Acum, noii umaniști nu au mai avut nevoie de concordanțe în zece volume (în care sunt înscrise toate cuvintele care apar în piesele shakespeariene, cu citate) pentru a da un verdict necruțător: versurile unor melodii rap conțin mai mult de 10.000 de cuvinte, făcându-l pe mai sus pomenitul Hamlet, prinț al Danemarcei să pălească.
Această găselniță ne miră, pe de-o parte, dar, pe de-altă parte, este cu totul previzibilă. Ne miră într-un mod pur pragmatic: să vezi (și să asculți) tragedia în cinci acte, îți ia câteva ore bune – să nu mai vorbim de cât îți ia s-o citești; să asculți o melodie rap nu îți poate lua mai mult de cinci minute. Unde să încapă mii și mii de cuvinte în intervalul în care fumezi o țigară? Explicația se găsește, probabil, în viteza cu care își rostesc rapperii cuvintele pline de sevă, un tempo de bună seamă mult mai alert decât acela în care Laurence Olivier a declamat „A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea…”
Descoperirea este previzibilă în sensul anunțat de titlul eseului de azi. Nici Shakespeare nu mai este ce era odată. În epoca de după redescoperirea Bardului de la Stratford, în maniera exaltat-romantică, cu surle și trâmbițe, Shakespeare a fost inima canonului literar. A rămas și acolo, dacă ar fi să ne luăm după Harold Bloom, dar a ajuns și pe tricouri, pe conserve și pe cărțile de bucate. Asta s-a întâmplat după ce și-a făcut intrarea, nu de foarte mult timp, în cultura populară. La început, relațiile Bardului cu genurile și mediile democratizate au fost ocazionale, efemere, studiul acestor confluențe culturale fiind mai degrabă de domeniul anecdoticului. Astăzi, dimpotrivă, instalarea lui Shakespeare în cultura populară face mai firească și mai simplă chiar înțelegerea operei dramaturgului precum și înțelegerea interesului crescut pentru Shakespeare, oricine sau chiar orice ar fi fost acesta. Cred că însăși condiția postmodernității, în care s-au erodat distincțiile tradiționale dintre elitist și bun de larg consum, ne ajută să înțelegem ce are Shakespeare de-a face cu baschetul, laptele praf, jazzul sau rap-ul. Abordarea lui Shakespeare în cultura populară poate fi respectuoasă sau ireverențioasă, comică sau serioasă, inteligentă sau îngropată în kitsch. Asta și pentru că termenul popular în sine are conotații din întreg spectrul de valorizare, de la benefic pentrui comunitate și democratic, accesibil, la mârlănesc și din topor. Ca o consecință firească, Eng. Lit., curricula acameică literară anglo-americană, se predă prin combinarea valorilor textelor canonice cu valorile accesului universal, prezentând literatura ca pe o oportunitate pentru educație și nu doar ca pe o materie școlară.
Deopotrivă pentru cei cărora li se pare că asemuirea lui Shakespeare cu Snoop Dogg este un sacrilegiu și pentru cei care o găsesc o glumă bună, am următorul mesaj (ca om din panelul de „umaniste” care a scris și despre lirismul operei Marelui Will și despre filmul cu Macbeth bucătar în termeni la fel de elogioși): nu e nici de râs, nici de plâns; luați-o ca atare. Pe la 1900, primii care s-au gândit să-l tragă jos pe Shakespeare de pe piedestal au fost o firmă englezească de lapte praf care, pentru a-și face reclamă, i-a pus portretul bine-cunoscut pe cutie. Horlick’s Malted Milk dorea, cu alte cuvinte, să-și prezinte produsul ca pe ceva autentic și consistent – atribute de bună seamă necesare oricărui Ersatz al laptelui matern – dar și elitist, de lux, rezervat doar puținilor fericiți (tot un vers shakespearian, din Henric al V-lea) care au acces la produse de cea mai înaltă calitate. Firma nu îl evoca pe William Shakespeare, supusul Reginei Elisabeta I a Angliei, ci, dacă vreți, pe Shakespeare TM. Ceea ce se potrivește cu observația lui Foucault, primul care a observat că numele unui autor nu trimite neapărat la o figură istorică, ci mai degrabă la o descriere, numele ca etichetă fiind legat de anumite idei, trăsături formale sau teme și motive. Cu alte cuvinte, numele autorului este un brand, iar numele lui Shakespeare nu poate fi decât Mecca brandurilor, un Coca-Cola al studiilor literare.
Puține s-au schimbat în raționamentul producătorilor de haine, rețete și seriale TV de la formula de lapte praf a lui Horlick și până în anul Shakespeare 450. Ați vrea, poate, să protestați că, dacă tot intrăm în domeniul muzical, una e să compună Verdi o operă după Othello și alta să-l comparăm pe cel mai genial scriitor cu Puff Daddy. Desigur, nimeni nu poate ști azi ce se va spune despre Puff Daddy peste 450 de ani. Știm însă cum au strâmbat din nas bunicii noștri pe vremea când jazzul începea să facă furori, privindu-l ca pe un gen muzical de duzină, vulgar și, cum sugerează și numele, prea zgomotos. Mai știm și că, la sfârșitul anilor 50, Duke Ellington a lansat un album pe versuri de Shakespeare, intitulat – după un vers din Visul unei nopți de vară – Such Sweet Thunder. Totul suna încă suficient de elitist, numai pentru cunoscători. Unde mai pui că, la ceva timp după asta, un musical de pe Broadway, zis Play On!, plasa acțiunea comediei A douăsprezecea noapte în New York-ul mișcării de emancipare a populației de culoare, Harlem Renaissance. Play On! e o replică celebră din piesă, rostită de Ducele Orsino, interpretat de același Duke (adică Duce) Ellington.
Dar un deceniu mai târziu, în 1964, un alt jazzist celebru, John Dankworth, nu mai pierde vremea cu subtilități și jocuri intertextuale când își intitulează albumul, pe șleau, Shakespeare – and All That Jazz. De aici și până la rap nu a mai rămas, desigur, decât un pas, poate asemănător cu pasul de la sublim la ridicol, dar acesta este mersul lucrurilor. Tot acesta este mersul și într-o culegere de rețete de paste italienești, intitulată Rețetele celebrei Lady Macbeth…
[1] Le Monde, 5 mai 2014
