Matei Călinescu, “Un altfel de jurnal”, (5)

15 noiembrie 2008 De ce oare, în tinereţe, n-am avut un plan de viaţă mai coerent, o ţintă mai transcendentă, o dorinţă de a mă construi treptat, încăpăţânat, dincolo de împrejurările în care mă găseam şi-n care mă simţeam, alături de mulţi alţii, ca un prizonier într-o absurdă închisoare cu ziduri groase de timp, de ură, de spaimă? Trăiam şi pe atunci „de pe o zi pe alta“, dar nu în sens meta- fizic ca acum, nu în urma unei decizii, ci tocmai din imposibilitatea de a decide (sau din incapacitatea de a decide?). Alături de prietenii mei apropiaţi din liceu şi apoi din facultate credeam, eram pe deplin convins că vom muri tineri. Miron Chiraleu chiar a murit tânăr, a izbutit să se sinucidă în groaznica închisoare de la Aiud, ameninţat că va fi eliberat numai dacă acceptă să devină delator. Sinuciderii morale el i-a preferat-o pe cea reală, eroică în circumstanţele date – cu atât mai mult cu cât eroismul ei era menit să rămână obscur. Ideea morţii timpurii avea pentru noi sensul eliberării – fie şi prin neant. Fumatul ţigară de la ţigară, beţiile, „boema, imunda boemă“ care „ucide, şi nu numai la figurat“ (cum spunea Paşa- dia) le practicam şi pentru că scurtau viaţa. Le practica până la uitarea de sine şi singurul dintre noi care avea certitudinea absolută a vocaţiei sale, dublată de o ambiţie pe măsură: Nichita Stănescu. El avea fără îndoială o ţintă transcendentă, dar asta nu-l împiedica să ducă o viaţă haotică şi să facă, în timp, concesii politice şi morale (minore, la o privire retrospectivă), resimţite tot mai dureros de partea sa angelică. Această parte angelică sunt sigur că şi-a păstrat-o până la sfârşit. Cea- laltă parte, nu impură, ci doar slabă, a dus – între altele, prin relaţiile lui prieteneşti cu personaje dubioase ale vieţii literare, care-l antrenau în chefuri fără sfârşit – la decăderea lui fizică. Paradoxal, tocmai această decădere, această autoînjosire într-un om extraordinar de mândru, această risipire în generozităţi fără sens, în permanentă tensiune cu marele lui dar poetic, limpede, riguros şi atât de convingător, făcea din el un obiect al admiraţiei în rândurile tot mai largi şi mai eterogene ale tovarăşilor săi de beţie. Nichita devenise o figură cvasilegen- dară, despre care se povesteau tot felul de anecdote (care de care mai enormă) şi care, alături de reputaţia sa literară reală şi meritată, începuse să se bucure, vai, şi de-o reputaţie oficială în aparatul de partid, în cercurile puterii, ca un exemplu de „Poet“ – accesibil, deşi inaccesibil (cum trebuie să fie poeţii de excepţie), simpatic, surprinzător de „uman“, patriot la cerere sau la nevoie, artist pur în momentele sale de răsfăţ inocent, băiat bun la un pahar, neprimejdios ideologic şi iubit de public. A murit la 50 de ani, de ciroză. Eu plecasem de mult în exil, altă formă de sinucidere. Neavând o ţintă transcendentă, m-am lăsat în voia necesităţilor, întâmplărilor şi, când am avut ocazia, a impulsurilor.

Matei Călinescu, “ Un altfel de jurnal”,
Humanitas, 2016

Cred că am fost un bun profesor, deşi n-am văzut profesoratul ca pe un scop, ci doar ca pe un mijloc. Un mijloc spre ce? Spre… Spre… Între timp am scris – fără un plan mai cuprinzător – în englezeşte: cărţi despre modernitate şi despre lectură, apoi eseuri critice, risipite prin publicaţii academice, cele mai multe despre români exilaţi (Eliade, Ionesco, Cioran); şi-n româneşte: un jurnal prolix din care am extras Un fel de jurnal: 1973–1981, Amintirile în dialog cu Ion Vianu, cartea despre Eliade şi Culianu, şi îndoliatul Portretul lui M, dintre cărţile mele cea mai dragă, cea mai tristă, alături de versurile din Tu. (Recitind însemnarea pentru corectură îmi dau seama că, în mod curios, am uitat complet volumul destul de masiv Eugène Ionesco: Teme identitare şi existenţiale, oare de ce? să fie vorba de-o uitare psihanalizabilă?) Am început acest nou jurnal – l-am numit Un altfel de jurnal – pentru că simţeam, presimţeam că nu-mi mai pot îngădui, septuagenar, să fac sau să tot amân planuri pe termen mai lung: trebuia să scriu, şi acest gen fără cap şi coadă e singurul care-mi stă la dispoziţie. Acum mai mult decât oricând: căci trăiesc efectiv „de pe-o zi pe alta, în sens metafizic“ şi asta e ultima mea decizie cu adevărat importantă – oare nu şi prima? Într-un târziu, într-un foarte, foarte târziu: ultima şi prima.