O bună scriitoare chiliană, tot mai renumită în zona ei de lume, îşi imagina într-un text cum ar fi să îl duci pe un paznic nazist la diverse instanţe de judecată din lumea cealaltă şi ce răspuns i s-ar da la toate încercările lui de apărare. Luisa Valenzuela (aşa se numeşte autoarea) se perindă alături de eroul ei întîi pe la toţi Dumnezeii, de la cei mai apropiaţi în vreme şi spaţiu (Tatăl, Iahve, Alah) pînă la cei din vechimea egipteană, babiloniană, grecească; îl confruntă cu varii zeităţi exotice, unele mai celebre de prin India, altele mai obscure, din Africa sau din Amazon. Peste tot pierde, fireşte. Chiar şi la curţile de judecată fără zei, omul e condamnat: nu-l apără nici nedivinul Buda, nici Nietzsche, nici esteţii, nici logicienii şi cu atît mai puţin susţinătorii drepturilor omului. Eşantionul e semnificativ, se poate conveni că epuizează stocul de imagini ale transcendentului, nazistul e pedepsit fără excepţie. Mai rămîne nimicul, conjectura cea mai probabilă potrivit scriitoarei şi cea mai dezirabilă pentru eroul ei. Or, aici scoate autoarea din pălăria de magician un truc remarcabil: prin contactul cu evreii pe care i-a umilit în lagăr, soldatul s-a impregnat, spune ea, de conştiinţa culpei, şi chiar dacă lui nu i-a păsat de ce cred ei, totuşi vinovăţia, care e marea lor descoperire psihologică, s-a infiltrat în spiritul lui şi din cauza aceasta el nu se mai poate dizolva în neant.
Pînă aici Luisa Valenzuela. Îl părăsim pe gardianul nazist, un biet trepăduş stupid şi plin de sine dintr-un sistem care-i dă atîta putere cît să se poată îmbăta cu ea chinuindu-i pe alţii. Îl înlocuim cu un personaj pe care hazardul biologic şi social l-a făcut să poarte numele de Dan Condrea. De ce să-l pomeneşti? Fiindcă a făcut vîlvă pentru cîteva zile? În doar două luni numele lui va fi uitat fără greş. Ce-i? Un tip care după o scurtă ieşire la rampa mediatică a ales să se ofere de bună voie neantului Totuşi, agitaţia provocată de Condrea nu ţine, cred, doar de senzaţionalismul mediatic.
Îl port şi eu, ca Luisa Valenzuela, pe la diversele instanţe de judecată de dincolo. Nu le mai enumăr. Oricine şi le poate imagina. E clar: Condrea trece prin faţa zeilor şi nezeilor şi, de fiecare dată, nu are nimic de adus în apărarea lui. Ba chiar, spre deosebire de soldatul nazist, nici măcar nu poate pleda că şi-a îndeplinit, pur şi simplu, ordinele. Să invoce că a fost doar o rotiţă într-un sistem corupt nu-l absolvă de nici o vină proprie, să spună că şi-a însuşit preceptele neoliberalismului care le aduc altora glorie şi bunăstare nu rezistă nici în faţa celor mai binevoitoare complete de judecată. Singura lui armă în faţa instanţelor de judecată de dincolo este cinismul şi totala neîncredere în existenţa lor. „Mă acuzaţi că am făcut răul cu bună ştiinţă? Că am vrut bani? Că am lăsat otrava să se împrăştie prin spitale, deşi aveam remediul? Dacă mă acuzaţi de lăcomie, să ştiţi că nu mă interesau banii decît ca sport, cumva ca să arăt ce deştept sînt”. (Apropiaţii îl descriau ca îngrozitor de zgîrcit şi deloc înclinat spre plăcere, un caracter anal cum ar fi zis Freud). „În ce priveşte minciuna, cine voia să ştie ce substanţe vindeam, afla fără probleme, că doar pentru prieteni nu foloseau produsele Hexa” (Banal, Condrea se folosea de un sistem permisiv şi corupt). „Cît despre conştiinţa mea, cine mai crede în opoziţii tranşante între bine şi rău şi apoi, e chiar aşa de rău să moară tot soiul de ţigani făcuţi la bandă?” (Era şi rasist şi xenofob, printre altele, lucru mai degrabă comun în mediul spitalicesc).
Nu, domnule, te condamnăm pentru cinism. „Ei bine, nu merge. Cum nu ader la nici una dintre valorile voastre şi cum viaţa – nici a mea, nici a nimănui altcuiva – nu mi se pare de preţ, vă rog să nu mă mai obosiţi”.
Unde să-l ducem pe Condrea? Iadul nu mai ţine (ba chiar, sînt voci care, la relaxare, spun că e gol). Reîncarnările, cu tot respectul, sînt prea exotice. Neantul, nu-i vorbă, e prea îndurător pentru el. Va spune înainte de a se arunca în gol: „Asta a fost. A trecut. Oricum nu mai urmează nimic”. Cu fraza asta închide gura judecătorilor. Şi dacă totuşi îi întîlneşte la capătul tunelului, o să le arunce în faţă acuzele obişnuite: „Nu ne-aţi dat veşnicia, nu ne-aţi făcut desăvîrşiţi, ne-aţi dat liber arbitru. Ce mai vreţi? În plus, nici nu existaţi”. Dan Condrea a venit, a făcut oarece rău şi a plecat la fel de nemulţumit de lumea pe care n-a cerut-o şi n-a iubit-o. Ce să-i mai zici? Ducă-se pe pustii.
În universul lui Dante, pedeapsa eternă era rezultatul unui singur act, dintr-o viaţa care, ca orice viaţă, e bogată, variată şi contradictorie. În afară de dragostea pătimaşă şi nelegiută, din Paolo şi Francesca nu mai rămîne nimic, nici mutriţele din pruncie, nici notele bune la şcoală, nici umorul cu care îi bucurau pe alţii la întruniri, nici generozitatea faţă de prieteni, nimic. În secolul al XII-lea, se pare că un destin putea fi redus fără probleme la o singură faptă hotărîtoare. În lumea lui Dostoievski, formula poate fi întoarsă pe dos: o singură faptă bună te poate salva de la eternitatea caznei. Pe o femeie hapsînă, care la viaţa ei n-a dat de pomană decît o amărîtă de coadă de ceapă, îngerul, ca un avocat extrem de ambiţios, se poate strădui să o scoată din iad întinzîndu-i firavul obiect al milosteniei ei. Nu contează că nu o scoate, fiindcă femeia rămîne meschină şi egoistă şi în lumea de dincolo, nevrînd să îşi împartă darul nesperat al graţierii cu alţii. Important e că, la Dostoievski, deja fapta decisivă a Judecătorului dantesc poate fi preschimbată. În lumea relativistă, uşure şi lichidă, pe care a speculat-o Condrea, faptele ce greutate să mai aibă cînd uitarea e largă şi iute, iar certitudinea neantului atît de bine înrădăcinată? Beţia vitezei rămîne probabil ultima plăcere a unui suflet care s-a autodresat să fie mereu în competiţie cu alţii şi cu sine. Un asemenea moment de extaz poate înlocui cu succes oricîte frămîntări despre judecată, vinovăţie, căinţă, osîndă sau iertare.
Într-un frumos eseu publicat la finalul lui 2015 în „Convorbiri literare”, Nicu Gavriluţă distingea un scenariu mitologic în tragedia de la Clubul Colectiv din Bucureşti, argumentînd că forţa care a făcut ca oamenii să iasă în stradă cerînd schimbarea politică s-a datorat presiunii fantasmatice create de mitul morţii violente, dar fecunde. Deoarece cum mentalul social postmodern nu e mai puţin influenţabil, spunea el, moartea unor tineri în foc a fost scînteia care a aprins un simbolic foc purificator al întregii societăţi. Povestea lui Dan Condrea, dincolo de miile de platitudini care se s-au perindat şi se perindă pe ecrane sau foi în legătură cu întreaga afacere Hexipharma şi cu directorul ei, cred că deşteaptă şi ea ecouri mitologice, chiar dacă sînt de cu totul alt tip. Nu e vorba doar de faptul că toată această mizerie a fost adusă la suprafaţă chiar de cumplitul accident de la Colectiv. E ceva mult mai sulfuros, mult mai tulburător. Contează dacă era agent SIE (sigur nu), dacă îi mituia pe directorii de spitale (sigur da), dacă era filat sau nu era filat, dacă soţiile erau sau nu implicate, dacă era singurul responsabil de reţetele diluate, dacă angajaţii lui şi-au adus aportul din plin sau au trăit în firmă sub teroare? Ce contează e că s-a sinucis cînd treaba nu i-a mai mers, cu o uşurinţă care spune multe despre raporturile noastre cu transcendentul.
