Parlamentare 2016: pe ce se vor lupta?

În România postcomunistă, alegerile au de regulă o mare intrigă – iar aceasta este atît de semnificativă încît, prin raportarea la ea, există conflict (un conflict cu zgomot mare) şi avem cel puţin două tabere.

Astfel, la o recapitulare sumară: în 1990 şi 1992 avem neocomuniştii versus „partidele istorice” & prodemocratice – cu un raport de forţe disproporţionat în favoarea celor dintîi; la alegerile din 1996 linia de fractură se menţine – actanţii politici se bat tot pentru a promova democraţia şi / sau pentru a proteja neocomunismul uşor dedulcit la capitalism, dar raporturile de forţă sînt echilibrate, iar componenţa „trupelor” care se înfruntă e şi ea semnificativ modificată.

În 2000, avem o naraţiunea electorală contondentă cu intrigi precum: rateul „democraţilor” (dar, fundamental, habarnişti!) şi reîntoarcerea „oamenilor cu experienţă” (prezidenţialele din 2000 nu sînt, cum ar putea să fie cineva tentat să considere, o bătălia pro sau contra extremism – Vadim Tudor a jucat de la bun început, chiar dacă „pe blat” uneori, în „tabăra oamenilor cu experienţă”).

În 2004, taberele se luptă foarte violent – şi aduc vorba (una) despre continuitate şi (a doua, aceasta şi cîştigă, de altfel) despre stat mafiot şi corupt.

2009 este upgradarea intrigii din 2004 – cu nuanţa că intriga competiţiei opune „mogulii” statului (pe care de a, cum sugera pro bono chiar unul dintre moguli, „să se întărească”).

În 2012, alegerile generale din toamna acelui an sînt „pro şi contra Băsescu” (chiar dacă T Băsescu nu candidează direct) – acesta este, de altfel, şi primul an în care parlamentarele sînt decuplate de prezidenţiale. În 2014, la prezidenţiale – la fel, conflict puternic: pro şi contra PSD (Victor Ponta).

Două observaţii, cred eu, importante, despre această succesiune de date şi sensuri politice din istoria noastră recentă.

Prima: pînă la despărţirea din 2012-2014, alegerile generale şi cele prezidenţiale se desfăşurau simultan (desigur, nu şi turul al doilea al alegerilor supreme din stat…) – iar acest fapt presupunea ca partidele să deţină lideri cu personalitate, „lideri-locomotivă”.

A doua: pentru toate alegerile de pînă acum, la momentul confruntării, „în iarnă” exista cel puţin un personaj care avea date personale (de stil, de portofoliu politic, de prezenţă public)  să provoace polarizare. Fie el Iliescu, Năstase, Băsescu, Ponta. De aici şi conflictele de campania şi precampania electorale atît de zgomotoase şi atît de contondente!

În aceste condiţii: pe ce se vor bate la alegerile parlamentare din această toamnă? Care va fi intriga ce va asigura conflictul şi tensiunea unei campanii electorale?

Mai întîi, e de consemnat amănuntul că localele din vara aceasta au fost – aici există aproape unanimitate în aprecieri – mai devitalizate, mai fără nerv & zvîc decît oricînd după 1989. Corelativ: şi prezenţa la vot a înregistrat un record negativ – ceea ce spune ceva semnificativ cu privire la comportamentul electoral, dar şi la încrederea în politicienii trimişi în competiţie, cu atît mai mult cu cît localele (plus prezidenţialele) sînt alegerile la care, de regulă, vin cei mai mulţi oameni la vot.

Se mai spune despre locale că acestea sînt un barometru pentru parlamentare – ca acestea dau „direcţiile”, „trendul” pentru proximele alegeri. Dacă este aşa, atunci trendul e unul moale, cu o notă apăsată de non-combat.

Pe ce se vor „bate” aşadar actanţii politici pe care îi intuim că vor fi implicaţi în confruntarea electorală de la finele acestui an? Sau, în condiţiile în care intriga din care vor rezulta situaţiile confruntaţionale din 11 decembrie a.c. va fi una artificială – doar cît „să fie” şi ea acolo…-, poate că este mai bine să ne întrebăm altfel: şi anume: „se vor lupta pe ceva cu miză mare” cu adevărat principalii actori politici de la noi la parlamentarele din acest an? Nu este deloc lipsit de sens să adaug chiar în acest punct al discuţiei amănuntul că marele adversar din ultimele luni bune pentru cei doi mari actori politici ai momentului – cei doi actori partinici, desigur – este reprezentat de o entitate exterioară jocului electoral: mă refer la „tehnocraţi”. Deci, încă o dată: se vor lupta, chiar se vor lupta între ei?

Onest, pînă acum nu sînt deloc semne că „lupta” electorală de la parlamentatele din acest an va fi cu adevărat o luptă. Prin urmare, nu exclud deloc ca peste ani, vreun lider de la un partid sau de la al doilea (dintre cele două mari) să îşi amintească – aşa cum a fost relativ recent cazul şi în legătură cu unele pseudo-confruntări din trecutul recent, purtate sub umbra mare a USL – că a fost, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, cîte un „blat”.

Este de consemnat, din nou ca un amănunt semnificativ, în aceeaşi direcţie a ipotezei non-confruntaţionale (cu versiunea pentru marele public – soft confruntaţională, ca un spectacol pentru marele public cu vînătăi făcute din creion şi cu răni din care va culge bulion şi suc de sfeclă roşie), şi jocul pe care îl urmăreşte preşedintele Klaus Iohannis. Un preşedinte care duce cu sine nostalgia după modelul Sibiu de împărţire a puterii şi care are în faţă doi ani în care poate lucra aplicat şi pasionat planul său – plan A, pesemne – de a se prezenta marelui public drept „al doilea neamţ”, al doilea mare  unificator. În sau către 2018, cînd se vor împlini fix 100 de ani de la Marea Unire. Pentru 2019 – cînd va veni sorocul pentru un nou rînd de prezidenţiale…

P.S. A propos de paradigma confruntaţională în interiorul căreia au stat pînă acum mai toate alegerile mari de la noi de după 1989, nu putem, desigur, să excludem apariţia în următoarele săptămîni a unui element de intrigă de conflict. Deocamdată însă, aşa ceva este puţin probabil.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *