Nu am avut curiozitatea să verific dacă s-au scris multe cronici despre această carte incitantă, Evreii și cuvintele, apărută, în 2015, la Editura Humanitas, scrisă la două mâini, de prozatorul israelianAmos Oz și de fiica sa, Fania Oz-Salzberger. Am recitit,în urmă cu ceva vreme, Rime pentru viață și moarte, de același autor, și nu pot spune că m-a fascinat, că mi-am dorit cu ardoare să-i citesc și alte scrieri. M-au atras, indubitabil, titlul și dimensiunea cărții, chestii pur comerciale. Scriam, în stil eliptic, pe o filă de jurnal virtual, câteva cuvinte, ca pentru aducere aminte, la o eventuală relectură:
”20 august 2010: Amos Oz (n. 1939), Rime despre viaţă şi moarte, roman, Bucureşti, Humanitas Fiction 2009, 178 p. O carte uşoară, terminată în două ore (parcă), fără eforturi de imaginaţie prea mari. Subiect simplu: un scriitor este primit la Tel Aviv cu prilejul apariţiei ultimului său roman. Un critic vorbeşte mult şi plictisitor despre cartea lui. O tânără timidă şi ştearsă, Ruhale Reznik, citeşte din text. Cu această actriţă recitatoare va avea o relaţie (eşuată) în aceeaşi seară. Femeia curtată asiduu va ceda prea lesne şi scriitorul, avid de experienţe noi, va urca în apartamentul fetei şi o va poseda. Pe timpul actului, ea-şi închide motanul, pe gelosul Hozelito, în baie… La sfârşit, scriitorul dă bir cu fugiţii, ca-n cea mai nereuşită poveste de amor. Ar fi inutil să intrăm în detalii, tema nu se pretează la aşa ceva. Interesantă mi s-a părut Lista personajelor, plasată în finalul romanului, un fel de invitaţie în mecanismele pseudopiesei de teatru. Funcţionează ca un aide-mémoire, o anexă utilă pentru cititorul grăbit şi inhibat de numele străine, ebraice, ale personajelor. Da, cred că e o piesă de teatru cuibărită cu ştiinţă în pliurile unui text romanesc. De reţinut mai e şi Riki, chelnăriţa, o femeie nefericită, abandonată de iubit. Amănunte despre acest personaj feminin vor apărea constant în carte. Titlul romanului reproduce, de fapt, titlul unei cărţi scrise de un autor mai mult sau mai puţin obscur, despre care vom afla că a murit la nouăzeci şi ceva de ani… Sunt sigură că nu voi reveni în curând asupra acestei cărţi. Poate voi încerca să descopăr ce a mai scris acest autor, pentru a face, mai apoi, cuvenita comparaţie cu Rime despre viaţă şi moarte.”
Cu Evreii și cuvinteles-a întâmplat,însă,cu totul altceva. E adevărat că am schimbat registrele, că nu mai e vorba despre un roman, nu mai e ficțiune, în adevăratul sens al cuvântului. Sau este ”înfruntarea subtilă dintre ficțiune și non-ficțiune”, cum se spune-n epilog. E o carte serioasă, cum ar veni, cu documentare și reflecție pe măsură. Nici n-aș putea prea bine să o încadrez. Nu e teorie despre literatură, e, mai degrabă, un soi de hermeneutică subtilă, accesorizată cu o serie de efecte sau pilde cu impact emoțional la cititor, o radiografiere complexă, conștientă de propria-i miză, care-și permite să-i ofere cititorului, nu neapărat competent, o interpretare plurietajată, condusă prin hățișurile conceptuale, prin revelații existențiale și utopii.Vor fi voci care vor spune răspicat, uzând de ridicarea tonului, mai mult ca sigur, că această carte îndrăzneață se adresează, în special, cititorului evreu. Nu sunt de aceeași părere. E o carte care-și permite să ridice un văl, mai multe, grele, văluri, să demoleze preconcepții, să construiască, la vedere, ca-ntr-un joc absolut inconfortabil de LEGO, din piese disparate, așadar, o casă a semantismelor ebraice, a simbolurilor fundamentale pe care se fondează o cultură străveche.
Alcătuită din patru capitole bine delimitate (Continuitatea; Femei vocale; Timp și atemporalitate;Fiecare persoană are un nume, sau: Au evreii nevoie de iudaism?), fără răzlețiri în subcapitole împovărătoare, cartea Evreii și cuvintele sondează zone fierbinți, incomode, de acută raportare la destinul unui popor obligat să-și mute, de-a lungul istoriei sale, centrul de greutate, să-și mențină intacte speranța și formele de ancorare în trecut. Urmează epilogul, sursele, pentru fiecare secțiune a cărții, și indicele. Epilogul e un soi de succint manual de întrebuințare, un tampon pentru ceea ce a fost descris, discutat, interpretat în spațiul cărții. O voce dublă, feminin-masculină, situată, cumva, la polul unei neutralități/ incisivități stilistice, în afara și în interiorul textului, deopotrivă, explică rafinat cum ar trebui citită această ”cărticică”, de ce să nu ne temem, unde să intuim conexiuni cu firea umană, în general.
”În calitate de nespecialiști în istoria evreilor, am ajuns la ea folosindu-ne de cunoștințele noastre de istorie intelectuală europeană, de literatură și scriere. Este posibil ca pe parcursul demersului nostru să fi iritat atât anumiți specialiști academicieni, cât și credincioși ortodocși. (…) Fie ca la sfârșitul vremurilor să îngropăm cu toții securea, iar învățătura să prospere.” (p. 226)
Cu ton multiplu dozat, când glumeț, când sarcastic, când impersonal, când cald-împăciuitor, autorii refac trasee teologice, instaurează polemica, spiritul critic viu, lansează interpretări care, în multe cazuri, pot șoca. Exemplele extrase din textul biblic, varianta ebraică,comentate cu delicatețe, cu suavitate, adesea, ca pentru a nu știrbi profilul cuvintelor, cresc semantismul generic al cărții. Raportarea la Dumnezeu (care merge până la negare) seamănă, în unele puncte, cu cea din psalmii arghezieni, există o teologie evreiască a impertinenței, a luării în răspăr a valorilor consacrate de religii.
”Cuvintele noastre nu sunt cuvintele noastre. Ele se schimbă pe măsură ce le pronunțăm. Ele nu stau pe loc niciodată suficient pentru a ajunge să ”aparțină” unui spațiu. (…) Încercați să înlocuiți cuvântul ”evreu” din această carte cu ”cititor”. Veți fi surprinși cât de bine se potrivește contextului, în foarte multe dintre cazuri.” (p. 238-239)
În expresiile biblice, găsesc autorii”combustibil” pentru glume. Această constatare nu se îndepărtează de ceea ce cititorul uimit găsește, aproape întotdeauna,în textelescriitorilor emblematici. O literatură se salvează prin acest filon, al capacității de a stimula râsul, instinctiva conștientizare a faptului că totul e relativ pe această lume. Ființa umană își extrage potența și din debordanta poftă de a râde, de a se elibera de convenții și parti-pris-uri. Dacă o carte te poate conduce înspre așa ceva, dacă te poate ademeni înspre teritoriile genuine ale umorului de fină calitate, înseamnă că și-a atins scopul.
Tranșant, cu angajare într-o polemică deschisă, autorii conchid: ”Da, umorul este adesea nepoliticos și vulgar. De vreme ce evreii sunt destul de permisivi în privința blasfemiei, de ce s-ar teme de puțină lipsă de delicatețe? Însă dacă am avea de ales între inteligență vulgară și fanatism rafinat, am alege oricând inteleligența vulgară. Să lăsăm corectitudinea morbidă și obrăznicia erudită să se înfrunte: este cel mai probabil ca aceasta din urmă să câștige competiția.” (p. 232)
Este vorba despre un eseu bine documentat, nelipsit,însă, de zona dinamitată a speculațiilor, e vorba de o viziune aparent ”jucăușă”, care nu vrea să demonstreze, cu orice preț, nimic, nu are ca țintă impunerea unor idei. La fiecare pagină parcursă, pe lângă înțelegerea unor aspecte, pe lângă revelații și uimiri, ne alegem, ca cititori, și cu întrebăridispuse-ntr-un halou semantic, paradoxal, cu replici rămase-n marsupiul gândirii, imposibil de exprimat. Un eseu care se focalizează pe o temă generoasă, cu ramificații în istoria universală. Istoria evreilor e privită ca o poveste aflată încă în curs de confecționare. Scrierile ebraice favorizează o analiză panoramică, din care, ne avertizează autorii, erorile nu sunt excluse, ci fac parte din labirintul conceptualizat al studiilor de culturologie. Memoria textuală, infinită, captează figura părinților, a femeii, a copilului, rolul mesei la evrei, importanța casei, a învățăturii, a lecturii colective sau individuale. Accentul cade întotdeauna pe transmiterea de informații culturale, nealterate, de la o generație la alta, pe stimulul intelectual.
Suntem avertizați, la pagina 85, că abordarea eseistică a studiului, eminamente interpretativă, diferă de cea rabinică tradițională, diferă de așa-zisulludic demers în jurul vechilor versete.”Pentru noi, regulile sună cam așa: citește în cercuri concentrice din ce în ce mai largi, în jurul citatului, fără a scoate cuvintele din context. Prețuiește mai mult descoperirea și surpriza decât propria-ți agendă. Acceptă defectele textelor și ale autorilor pe care îi iubești, precum și meritele celor pe care nu-i placi.” (p. 85)
Se pledează, în paginile acestei cărți provocatoare, de luat cu sine atunci când ți-e greu, că ești evreu, că ești (ultra)ortodox, pentru spiritul pacifist în abordările de tip cultural, pe concilierea dintre religii, cu înțelegerea adecvată a contextelor în care acestea au evoluat, s-au impus ori au degenerat. În secolul XXI, o astfel de viziune integratoare, stimulativă, ar trebui să fie studiată în școli. Acest mod neoscilant, direct, de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă dintr-o perspectivă creativă, centrată pe cultura ebraică, ar conduce la inevitabila, benefica descoperire a unor tangențe între istorii care par, la o primă vedere, incompatibile.