Sovata reloaded

Pe fond de oboseală cronicizată, cu dureri cumplite de spate, am căutat în disperare, acum un an, o stațiune românească decentă, cu pensiuni și hoteluri locuibile, cu sută la sută confort pe parcursul celor șapte zile de cazare. Și, în final, după îndelungi scotociri în măruntaiele internetului, am găsit ceea ce ne-am dorit. La Sovata, în județul Mureș, există așa ceva. Lacul Ursu, cu apele lui sărate, cu nămol din belșug, și-a câștigat notorietatea. Plimbările de agrement, în jurul său, fac să pară suportabilă distanța de peste patru sute de kilometri dintre Timișoara și destinație.

O mulțime de lacuri. Șapte la număr. Lacul Ursu – vedeta incontestabilă a Mureșului. Lacul Aluniș, în proximitatea acestuia, de rang secund. Dacă vei alege un hotel de patru steleși dacă vrei să te bălăcești gratuit în apele lor, din zori până la asfințit, vei purta la încheietura mâinii, cât stai în stațiune, o brățară. Verde, pentru Ursu. Albastră, pentru Aluniș. Urci, apoi, niște scări din lemn. Urmează Lacul Paraschivei. Lacul Mierlei. Lacul Tineretului, unde se aruncă, în cratere de nămol tămăduitor,băștinașii plus cei veniți de la sute de kilometri depărtare, în căutare de sănătate la cote înalte. Lacul Roșu. Lacul Șerpilor, care a secat, nu mai e, prin urmare, lac, în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, în afară de Lacul Ursu, toate celelalte dau vădite semne de osteneală. Se retrag în propria lor singurătate, ca melcul în cochilie.

sovata buna

Rațe sunt peste tot. Rațe mari, migratoare, chipurile. De multe ori, cum clima e blândă și apele de-abia îngheață în lunile de iarnă, nici nu se mai sinchisesc să părăsească locurile. Turiștii fotografiază în draci rațe, de parcă ar fi păsări rare. Copiii, mulți, de vârste diferite, din cărucioare sau ținând strâns de mână un părinte, le aruncă frenetic mâncare. Păsările trec gardul și le ciugulesc direct din palmă, apoi se învârtejesc, prind viteză, calcă, precum navetele spațiale, luciul apei, se-ntorc și refac ultrarapid traseul, în fâlfâit aristocrat de aripi.Nu, nu fotografiez rațe. Mă abțin. Alți fotografi surprind cocoloașe de sare, movile cenușii, albicioase, pe alocuri. Bărbații le escaladează cu mândrie, de zici c-au atins Everestul. Soțiile râd pe sub mustață. Adolescenții își fac selfie-uri cu telefoanele mobile. Nu-i interesează defel peisajul, doar să iasă bine în poză.

În piscina cu apă sărată, de culoare verde murdar, extrasă din Lacul Ursu, pe margine, ca reptilele, bătrânii își fac veacul. Îi zice zonă de relaxare. Muzica e lentă, în acorduri primare, când prelungi, când înfundate. Din când în când, un pian sparge somnolența. Câteva cupluri de moldoveni ies bombănind, ca electrocutați, din bazin. Drept în față, a apărut o ikebana de mari dimensiuni. Mai multe capete de hortensii albe și roz se împletesc cu tâlc. Un ceas rotund măsoară murarea în apa caldă, de peste 28 de grade Celsius. Dincolo, unde-i apa limpede, dezinfectată cu clor, se vânează zonele cu hidromasaj și jeturile de apă rece. Aplicate direct pe spate, preț de douăzeci de minute, te scapă, o vreme, de chin. Închizi ochii. Ești relaxat, nimeni nu-ți poate umbri acel moment. Te faci că nu-i vezi pe cei de lângă tine, care abia așteaptă să acapareze locul, să fie ei stăpâni pe situație. Minutele se scurg cu repeziciune și iată-te, iarăși, în halatul alb, pe jumătate umed, în șlapi lila, traversând molatic pasajul. Ai ajuns în fața liftului. E prea multă lume, îl aștepți calm pe următorul, nu te grăbești, timpul e al tău, ca mirele la altar. Auzi un bocănit. Poate că ți se pare. Același bocănit, înfundat, departe. Urci la etajul șapte. Abia aștepți să contempli, de pe balcon, peisajul. Bocăniturile nu încetează. Se adună, pe la uși, curioși. Ochi întrebători. Vă poziționați în fața apartamentului cu numărul 701. Ciuliți urechile. E clar. Cineva s-a blocat. Apare camerista. După ea, altă cameristă. Instalatorul, și el. În salopetă albastră. Se folosește cartela. Intrăm cu toții în apartament. Un plâns isteric, înjurături blajine, o izbitură puternică în ușa toaletei. De acolo venea zgomotul, așadar. Deblocarea nu durează mai mult de trei minute. Apare, în pragul băii, un băiețel de vreo șapte ani, sfios,speriat,în pijama cu pitici, cu o pubelă metalică în mâini: ”Am crezut că voi muri asfixiat. Ventilatorul din tavan trăgea tot aerul. Am dat în ușă să mă salvez.”

Nimic nu mai poate fi la fel pentru tine, turistul din Sovata, a dispărut liniștea după care ai tânjit un an întreg, te tot întrebi cum de a fost posibil, într-un astfel de hotel, nu crezi în chestia cu asfixierea, e drept, dar senzația de claustrofobie ai avut-o dintotdeauna, nu negi acest lucru. În fine, urmează cina. Nu vei mânca mult. Vei bea doar suc de sfeclă roșie. O salată, niște ciuperci la grătar. Oricum, hotelul are punct de prim-ajutor, în caz că te vei simți rău noaptea. Și borseta cu bicarbonat și medicamente utile e pe noptieră, pentru orice eventualitate. Încă o zi. Te gândești deja la întoarcere. Ți s-a instalat, parcă, în oase, în mușchi, în tot corpul, un soi de oboseală. De la apa sărată, încălzită, de la turele de înot, de la jeturile cu apă termală. La anul, vei alege, cu siguranță, o altă destinație.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *