„Să nu se creadă că e vorba de o carte de vulgarizare. Nu-mi place cuvântul «vulgarizare», cuvânt cu iz peiorativ, care ar lăsa impresia că naraţiunea ar fi nu numai simplă, ci şi simplistă sau copilăroasă. Cititorul îşi va da repede seama că, sub aspectul unei povestiri uşoare, am îndrăznit să aduc în discuţie problemele cele mai delicate, cele mai controversate din istoria noastră, considerând că şi tânărul licean are o minte adultă, nu una fragilă, care ar trebui menajată, oferindu-i-se despre trecutul nostru o imagine edulcorată, trandafirie. Nimic nu serveşte mai bine ţara decât cunoaşterea (sau recunoaşterea) adevărului, pe cât putem noi oamenii să-l desluşim – fiindcă adevărul în totalitate numai Dumnezeu îl cunoaşte.“ – spune despre această carte chiar autorul ei, Neagu Djuvara.
Cartea – de aproximativ 200 de pagini – a fost provocată de Irina Nicolau, la acea vreme oficial al Muzeului Ţăranului Român, care i-a cerut distinsului istoric să povestească pe casete audio o istorie a românilor în limbaj foarte simplu. Prima ediţie a acestei lucrări a fost publicată în 1997 şi s-a vîndut, în foarte scurt timp, în zeci de mii de exemplare.
„După Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997) a lui Lucian Boia, cartea lui Djuvara venea să elibereze scrierea istoriei noastre de toate „minciunile necesare”, de mitul purităţii daco-romane a poporului român pe care se sprijinise istoriografia noastră dispusă să slujească mereu, manipulînd istoria, un regim politic sau altul”, notează, în marginea acestei cărţi, Gabriel Liiceanu.
„În căutarea adevărului nostru se spune de obicei că trebuie să fii obiectiv. Nici cuvântul acesta nu-mi place: dacă cercetaţi în dicţionare, veţi afla că „obiectiv” este „ceea ce se află în afara conştiinţei”, deci, logic, nu se poate aplica decât studiului obiectelor, lucrurilor, materiei inerte. Or, istoricul are de-a face întâi de toate cu oameni — indivizi sau colectivităţi, deci subiecte nu obiecte, iar pentru a înţelege aceste subiecte trebuie să fie şi el subiectiv. El se va strădui din răsputeri să-şi însuşească rând pe rând mentalităţi şi păreri diferite sau chiar contradictorii (individuale, naţionale, religioase, doctrinare etc.). Imparţialitatea lui nu poate decurge decât dintr-o succesiune — cât mai cinstită cu putinţă — de parţialităţi. Dacă procedăm astfel, nu vom mai putea urmări în descrierea şi explicarea trecutului un scop pretins „naţional”, şi în numele acestui fals patriotism să tăinuim unele fapte sau să măsluim altele, sub cuvânt că trebuie să răspundem unor falsificări ale vecinilor noştri unguri sau bulgari sau greci sau ruşi sau ale altora. Nu se răspunde unei minciuni cu altă minciună. Singurul răspuns valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom impune ştiinţei internaţionale şi ne vom putea lua locul ce ni se cuvine în Europa şi în lume”, scrie, în preambulul cărţii, Neagu Djuvara cu trimitere evidentă la „metoda” de lucru pentru care a optat ca istoric.
