“Rudin” şi condiţia rusă

“Rudin” duce mai departe dezbaterea privind condiţia rusă, dezbatere pe care Turgheniev o inaugurează o dată cu memorabilele “ Însemnări ale unui vânător”. Itinerariul intelectual al scriitorului este inseparabil de această obsesie a drumului pe care patria sa este chemată îl urmeze. “Rudin” este publicat, mai întâi serializat, în paginile publicaţiei lui Cernîşevski, “ Sovremennik”, în anii care urmează înfrângerii din Crimeea. O dată cu 1856, ordinea autocratică este pusă în chestiune. Imperiul şi societatea intră în primăvara înşelătoare a “marilor reforme”, una dintre acele ocazii ratate cu care Rusia nu se va mai întâlni, decât dramatic şi revoluţionar, la 1905.

Despărţit de contemporanii săi prin preferinţa pentru gradualismul liberal, gândind în termenii unui occidentalism moderat, ca şi Granovski, Turgheniev este atent la această mişcare a ideilor şi a sentimentelor. Prin tematică şi polifonie, “ Rudin” anunţă “ Părinţi şi copii “ , dar şi “ Desţelenire”. Opus profetismului neguros al dualităţii Dostoievski/Tolstoi, Turgheniev ilustrează, aşa cum nota Sir Isaiah Berlin, dificila condiţie a drumului de mijloc în Rusia de după 1856.

Ratarea şi omul de prisos

“ Rudin” a fost citit de contemporani, şi nu numai, ca un roman cu cheie. Profilul personajului, Rudin, evocă ceva din natura tumultuoasă şi luciferică a lui Mihail Bakunin:deja Bakunin este o legendă a radicalismului rus, aflat în lunga sa detenţie ce precedă evadarea sa spectaculoasă din Rusia. Dar “ Rudin” este mai mult decât o oglindire mecanică a unor evenimente. La fel ca şi Dostoievski în “Demonii”,Turgheniev construieşte un univers ficţional în care realitatea documentabilă este supusă unui tratament subtil şi prismatic. Roman al condiţiei ruse, “ Rudin “ este un roman al intelighenţiei, omului de prisos şi al ratării.

“Rudin” propune marile teme în jurul cărora se va organiza imaginarul romanesc al lui Turgheniev. Se află, în paginile sale, meditaţia asupra iubirii şi tribulaţiilor ei, dar şi sentimentul curgerii timpului şi al maturizării. În acest joc impresionist şi muzical se află concentrat geniul lui Turgheniev, un geniu ce privilegiază nuanţa în detrimentul maniheismului. Între marile oraşe şi moşiile în care lâncezesc nobilii, romanele sale întind o punte. Delicateţea aproape impresionistă a eroinelor sale feminine este vizibilă, deja, în “ Rudin”, acolo unde Natalia ipostaziază această feminitate cultivată, fragilă şi visătoare ce intră în panteonul rus, o dată cu “ Evgheni Oneghin”.

Rudin, călătorul sedus de ideile sale, capabil să vrăjească auditoriul provincial cu elocinţa sa poematică, este , simultan, un om de la 1840 şi un om de prisos. În termeni istorici, Rudin şi Lejnev, colegul său de universitate, cel care ilustrează liberalismul stenic şi organicist al lui Turgheniev însuşi, sunt amândoi participanţi la acea decadă prodigioasă ce anunţă anul 1848.

„Rudin”,traducere de Adriana Liciu,
Polirom, 2016

Îi datorăm lecturii lui Sir Isaiah Berlin , pe urmele lui Pavel Annenkov,reconstituirea acestui moment fast, asociat cu inventarea patosului ideilor care va fi marca intelighenţiei ruse. În rememorările lui Lejnev se poate distinge, în acelaşi deghizament ficţional transparent, silueta lui Bielinski. El este farul ce animă structurile subterane, cercurile de lectură şi de dezbatere, mediul însuşi de geneză al intelectualităţii radicale. Rudin este, ca şi Lejnev, dominat de amprenta germană, în special hegeliană. Slavofili şi ocidentalizanţi deopotrivă, intelectualii ruşi se raportează la propria lor identitate utilizând instrumentarul european şi cu precădere cel german. Emanciparea Rusiei trece prin această ucenicie ideologică. Turgheniev şi Herzen străbat prin această etapă, ca şi Bakunin sau Bielisnki.

Rudin ,fiul de nobili scăpătaţi ce cutreieră Rusia, trăind uneori ca un parazit elegant, este marcat de această amprentă luciferică a ideilor. El este un intelighent ce se nutreşte din acest ocean de gânduri ce atinge Rusia, în anii de după 1838/1840. Frazele sale avântate sunt compendiul în care se poate recunoaşte setul de ipoteze al unei întregi generaţii. Rudin este înfăşurat în armura sa de discursuri şi de poezie, iar fascinaţia pe care o exercită asupra mediului provincial şi asupra Nataliei ţine de această investire în poza romantică. O investire care ascunde, din ce în ce mai stângace, propria-i ratare, sterilitatea sa funciară.

Rudin este “ un om de prisos”, anticipând , prin tiradele sale şi prin îndoielile sale, eroii cehovieni ce visează la viitor, incapabil să se smulgă din prezentul lor mediocru. Ratarea lui Rudin, intelectuală şi personală, este parte a răului rus pe care Turgheniev îl radiografiază. Ca şi modelul său Bakunin, a cărui amoralitate este denunţată de Herzen însuşi, Rudin este un vrăjitor ce aprinde focuri în inimi şi în conştiinţe, incapabil să îşi asume rolul pe care el însuşi şi-l atribuie, acela de Prometeu. Natalia Latunskaia trece prin acest teribil episod al trezirii din autoiluzionarea romantică. Revolta şi iubirea pe care Rudin pare că le trezeşte nu sunt decât aparenţă. Rudin nu este eliberatorul sufletului ei, ci un ratat laş care ezită, în faţa scandalului pe care relaţia cu Natalia îl poate provoca. Plecarea sa înseamnă recunoaşterea acestei sterilităţi emoţionale şi intelectuale: pentru Natalia, fuga lui Rudin este un ritual de iniţiere, întâlnirea cu trauma iubirii şi a solitudinii.

Ca şi în “ Părinţi şi copii”,imaginarul lui Turgheniev este structurat prin contrast. Prăbuşirea lui Rudin are drept corespondent împlinirea lui Lejnev. Inadaptarea lui Rudin are în Lejnev cel mai pătrunzător critic. Scalpelul colegului de generaţie dezvăluie golul care se ascunde dincolo de suprafaţa cuvintelor. Dar acest instrument este încărcat, în acţiunea sa, de empatie. Căci ratarea lui Rudin, ce devine tragică în epilogul romanului, este mai mult decât un accident individual. Răul care îl macină pe Rudin, nerăbdarea, incapacitatea de edificare, obsesia marilor idei salvatoare şi amoralismul, este un rău rus. Rudin este, ca şi Bazarov, expresia impasului intelighenţiei ruse. Conversaţia finală dintre Lejnev şi Rudin este meditaţia în marginea frământării care nu lasă în urma ei decât praful dezolării. În pragul sfârşitului, Rudin atinge luciditatea examenului introspectiv. Omul de prisos se priveşte, timp de câteva ore, în oglinda care îi întoarce propriul chip,nefardat.
Arta finalului este, la Turgheniev, încărcată de subtilitate polifonică. Imaginea lui Rudin, mort pe baricadele pariziene ale lui 1848, după o peroraţie oratorică, este epitaful unui destin bizar, dar atât de rusesc.În revoluţie, Rudin, confundat cu un “polonez”, pare să îşi găsească sensul unei vieţi risipite. Rudin se confundă, până la capăt, cu condiţia rusă. El este o fiinţă amfibie şi bizară, vrăjitor al cuvintelor şi pelerin al ideilor. Ceea ce începe ca o dramă rusă se încheie,asemeni biografiei lui Bakunin, ca o dramă europeană.