Topîrceanu- o cutie muzicală

Memoria lui George Topîrceanu este inseparabilă de memoria versurilor sale. Supravieţuind cu tenacitate modelor, ele îşi conservă acea alegreţe mozartiană ce uneşte delicateţea şi timbrul ironic. Asemeni lui Minulescu, Topîrceanu este parte din acel patrimoniu de nostalgie pe care atâţia dintre noi îl asociem cu timpul arcadic al anilor de demult. Îngălbenită ca o fotografie sepia, efigia sa este prinsă în acest insectar al Moldovei care a fost.
Căci Topîrceanu este un moldovean prin adopţiune, unul dintre cei care au trecut Milcovul, spre a rămâne în ţinutul dominat de nuanţe crepusculare. Dar moldovenismul său a rămas, până la capăt, unul în răspăr cu profilul temperamentului regional. Se află în opera sa o vivacitate galică ce contrastează cu nostalgia atâtora dintre moldoveni. Topîrceanu îşi expune paradoxul său biografic şi identitar. Citit cu aviditate, marginalizat de critică şi mai apoi salvat de aceasta, Topîrceanu se sustrage de la uitare graţie unei farmec aparte. Combinând tandreţea şi luciditatea clasică, el deţine un ciudat secret al imortalităţii poetice.

Ironia bine temperată

Dacă ar fi trăit în vremea noastră, a internetului , facebook-ului şi a twitter-ului, Topîrceanu ar fi fost sedus de potenţialul lor de expresivitate ludică. În vremurile noastre, facilitatea sa extrovertită i-ar fi asigurat profilul unui stand-up comedian. Ni-l putem imagina, pe o scenă, improvizând în faţa spectatorilor săi, după cum ni-l putem imagina trimiţând abonaţilor săi din mediul virtual gândurile sale parodice. În loc de poemul ironic adresat Academiei, o postare pe blogul său. Versatilitatea sa este în acord perfect cu versatilitatea unui cult contemporan al efemerului.

Topîrceanu este un poet a cărui identitate se cristalizează de la debut. De la 1916, timbrul artei sale este pe deplin matur. Deceniile care urmează nu sunt decât rafinarea şi extinderea acestui filon de sensibilitate. Topîrceanu pare, în anii de până la moarte, încremenit în formula care îl consacră. Deşi este contemporan, biografic, cu Blaga sau Barbu, experimentele moderniste îi sunt indiferente. Topîrceanu este defazat în raport cu cei care, după Marele Război, inovează. Clasicitatea lui îl face neîncrezător şi mefient. Popularitatea lui îi este suficientă. El are admiraţia unui public captiv,el însuşi incapabil să digere modernismul.

De aceea, poate, “ Baladele” şi “ Parodiile originale” au, pe măsura trecerii anilor, un aer vintage, căpătând o desuetudine ce contrastează cu accelerarea istoriei din jurul său. Ironia lui Topîrceanu este o manieră de a se înscrie în tradiţia literară autohtonă care îl precedă. Citite atent, parodiile sale cartografiază teritoriul liric de dinaintea sa. Sunt prinşi în acest album de familie ludic post-eminescienii, tradiţionaliştii şi simboliştii- după douăzeci de ani de la debut, toate acestea sunt, deja, istorie şi material clasicizat. Şocante şi amuzante, pastişele după Minulescu sunt expresia vetustă a unei stil epuizat. Atingându-şi punctul cel mai înalt poetic la 1916, Topîrceanu este exilat în monada sa, izolat de tot ceea ce se va petrece în jurul său. Diferenţa faţă de Ibrăileanu este dramatică. Incapacitatea sa de a evolua îl apropie de un Demostene Botez sau de un Jean Bart.

În fapt, graţia lui Topîrceanu este indisociabilă de sfârşitul acestui moment rococo şi pe jumătate naiv al literaturii din Vechiul Regat. Ca şi simboliştii pe care îi ironizează, Topîrceanu este parte din acest cosmos al lucrurilor mici. Viteza cu care totul este mişcă nu are nimic din trauma curgerii timpului de mai târziu. La 1916, România este, încă, departe de ceea ce va urma. Pentru Topîrceanu însuşi, războiul este un episod tragic. Lungul prizonierat din Bulgaria este materia din care se alimentează, probabil, cea mai profundă dintre operele sale, memorialul de captivitate,consemnarea eliberată de povara retorică a grandilocvenţei patriotarde.

Topîrceanu acompaniază, ludic,revoluţia simbolistă care se petrece în deceniul de dinainte de 1916. Parodiile sale sunt un exerciţiu de versalititate poetică- geniul său combinatoric îi permite să intre în intimitatea unei sensibilităţi şi să îi demonteze mecanismul. Dar ambiţia sa este de a strecura în delicatul edificiu pe care îl construieşte marca sa personală, ca o delicată semnătură de maestru. Parodiile sunt destinate să cloneze, infidel, materia de la care se revendică.

Efectul de insolitare din aceste texte nu este, niciodată, întemeiat pe vulgaritate sau invenţie facilă. Ca şi opteziciştii de mai târziu, dar fără conştiinţa acestora de sine, Topîrceanu adoră să se joace de-a poezia, îmbrăcând recuzita pe care o descoperă în decorul de scenă abandonat de cei de dinaintea sa. Distanţa pe care şi-o asumă este,uneori, o distanţă îndrăgostită. Intertextualitatea sa este jucăuşă şi tandră. Subminarea ironică a marii tradiţii este una dintre mizele sale. Pastişa după Homerul lui George Murnu introduce în austeritatea antică un demon al subversiunii. Claviatura limbajului este stăpânită de Topîrceanu , în aceste ocazii, cu siguranţă deplină , de orfevru.

Ceea ce rămâne, intact şi vital, din opera sa este această combinaţie de inteligenţă prozodică şi de tandreţe. Parodiile lui Topîrceanu sunt, în maniera lor infidelă, un curs de istorie al poeziei. Statutul de minorat deliberat pe care şi-l asumă este o formă de orgoliu.Vocile lui Topîrceanu sunt toate aceste voci care răsună aici, contrapunctic. Cameleonic şi agil, Topîrceanu este un acrobat care-şi execută propriul său salt mortal.