Sonete

Sonetele sunt poezii cu formă fixă, după cum bine știm. Două catrene, două terține. Nu la acest tip de texte mă voi referi în continuare. Cum a început deja bacalaureatul și elevii de liceu din clasa a XII-a trec, în luna iunie, din clasă-n clasă, cântând Gaudeamus, mi-am amintit de ritualurile noastre, ale celor care am terminat liceul în 1986 sau înainte de acest an. Nu s-au schimbat foarte multe lucruri, sentimentele par a fi aceleași, veșnica nostalgie, lacrimile, ținutele căutate, agitația, iubirea, toate au rămas încremenite-n timp. Fotografiile s-au schimbat, se preferă cromatismul intens, cu, eventual, în spate, peisaje exotice, chiar dacă făcute pe calculator.Au dispărut zâmbetele-n alb și negru, fotografiile sepia. Un lucru nu mai e același sau nu se mai practică peste tot, ca înainte: sonetul. Am stat minute bune aseară să-mi amintesc denumirea exactă a acelor pliante, asemănătoare cu invitațiile la nuntă, după care alergau, în ultimul trimestru, șeful de clasă plus vreo mamă locvace, pragmatică și casnică. Sonetele. Apăreau pe ele, cu caractere îngroșate,caligrafiate în stil vintage, numele profesorilor care predau la clasă, în acel moment, numele elevilor, cu focalizare pe chipul celui sau celei care deținea comoara cartonată ce urma să fie dăruită tuturor colegilor.Și celor din anii mai mici le revenea surpriza de a primi un astfel de exemplar, peste care se așeza o garoafă roșie, cea mai rezistentă și ieftină floare din piețele comuniste. După 1990, confecționarea de sonete a devenit o afacere profitabilă. Pliezi o foaie colorată, scrii un motto adecvat, nici prea bombastic, nici prea lacrimogen, prelucrezi totul și scoți un ban frumușel. Clasa a VIII-a și clasa a XII-a sunt vizate. Când se culeg cireșele-n livezi privatizate vara, micii afaceriști xeroxează la foc automat sonete, hârtii efemere, care nu rezistă mai mult ca fructele de pus la urechi. Au cam aceeași soartă. Unele au format mare, nu-ncap în minusculele poșete-plic ale domnișoarelor cocoțate pe tocuri transparente. Sunt rulate și legate cu fontă mare, roșie, un fel de papirusuri arse pe la colțuri. Unii chiar optează pentru papirusuride mâna a doua, multiplicate la xeroxul din cartier, li se par mai în ton cu febrilitatea perioadei. La origine, probabil, pe aceste pliante se scria câte un sonet dintr-un autor celebru. Două catrene, două terține. Frumos ar fi fost să fie conceput de elevi. Să fie scris la computer, n-ar avea prea mare importanță. Să fie sonetul lor. Oricum, această semnificație nu este consemnată în dicționare. Ca un detaliu care poate să pară unora nesemnificativ. Extrem de practic, în viziunea altora. Și mai era starea de perplexitate, când intram, pentru ultima dată, ca-ntr-un sanctuar, în clasa noastră, proaspăt împodobită de cei dintr-a XI-a. Pășeam pe covor de petale, pe catedră tronau sonetele, pe la geamuri ghirlande de flori artificiale, pe singurul raft, treizeci de stilouri, prinse-n câte-o carte, cadoul mult așteptat, stiloul cu care se va scrie la admitere, vor fi douăzeci pe un loc, la filo, la medicină mai mulți, la Poli, la fel. Nu conta, stiloul avea să ne scoată victorioși. Ne simțeam cu stea în frunte, lumea stătea rulată, la picioarele noastre. Eram, parcă, în transă, purtam aripi uriașe, până la stele, levitam și-am fi vrut să prelungim, la infinit, clipa. Să tragem de colțurile ei, ca de-o gumă, în toate părțile. S-o dilatăm. Și mai erau cântările acelea emoționante, în pragul ușii. Urcam, braț la braț, în tăcere, scările, ne deschidea dirigul sau diriga, proful de mate, profa de română. Defilau toate materiile pe la uși. Nu ratam pe nimeni. Nu ne mai treceau fiori la răsfoirea catalogului, în timpul orelor. Nimeni nu ne mai asculta din lecția de zi, nimeni nu ne mai testa din războaiele punice. Nu mai încurcam formule, scheme, algoritmi. Era sărbătoarea noastră. Se întâmpla tot în iunie, ne luam din dulap, cu anticipație, ținutele de banchet, cele mai frumoase haine care au existat vreodată pe suprafața pământului. Cântam cât de tare puteam, atât de tare încât ieșeau pe la geamuri toți locatarii. Așteptau an de an acest spectacol care nu dura mult, dar aduna în el frumusețea și bucuria și vitalitatea și nemurirea cu chip de tinerețe. Ne ardeau obrajii în acele momente. Nu se poate să nu vă amintiți acea senzație persistentă, de oprire, parcă, a timpului. Ne înveșniceam cântând. Colindam orașul, în lung și-n lat, căutam adrese, sunam frenetic la uși. Cei mai mulți profesori locuiau la bloc. Doar unul locuia la casă, în afara orașului. Am zis că n-ar fi rău să mergem până acolo pe jos, să povestim, era un prilej unic. Fetele au comentat îndelung, tocurile ar fi fost un impediment, dar au cedat, până la urmă.Am ajuns lac de sudoare, bronzați pe față, prăfuiți, cu bășici la degetele de la picioare, provocate de pantofii încălțați pentru prima dată. Proful ne-a servit cu chec făcut de soție, socată și dulceață de zmeură. Unii au fumat discret și au băut nechezol sub cupola unui nuc bătrân. Ne-am simțit obosiți pe drumul de întoarcere. Cântam Gaudeamus. Mașinile ne claxonau. Gloria noastră. Lacrima din ea.