Dialog exclusiv Lapunkt între MARIUS VASILEANU şi Cristian Pătrăşconiu.
Vreau să vă invit să privim, împreună, în dialog, către unul dintre marile momente ale spiritualităţii româneşti din secolul trecut de acum către atunci. Să reformulez termenii primei întrebări: cum e, cum poate fi azi relevant pentru un om Rugul Aprins? Mă refer, desigur, la ceea ce a fost în deceniul al cincilea al veacului trecut, la Mănăstirea Antim. Cum e prezent sau cum poate fi adus în prezent miezul bun de sens a ceea ce s-a întâmplat acolo?
La limita luminoasă, nu se poate vorbi despre Rugul Aprins, ci întru Rugul Aprins. A vorbi întru Rugul Aprins presupune să realizezi că acesta este un fenomen de ordin spiritual a cărui prezență continuă să fie Vie. Ratașarea prin rugă isihastă, dar – necesarmente – și printr-o empatie de ordin teologic și cultural la fenomenul Rugului Aprins, îți oferă șansa de a fi orientat și te îndeamnă constant spre asimptota personală optimă.
Mă grăbesc să subliniez: a nu se înțelege că subsemnatul ar fi atins vreodată această „performanță”, ci că, în timp, după ani de căutări dedicate Rugului Aprins, care mi-au adus câteva răspunsuri și nenumărate întrebări, am învățat că este un orizont spre care merită să privesc…
Există multiple motive pentru a te bucura, acum, aici, cu bucurie intelectuală – care tot o Bucurie de ordin hristic este – de prezența Rugului Aprins, chiar dacă acesta a pornit la Mănăstirea Antim în anii ’40 ai secolului trecut. În general, în funcție de pregătirea fiecăruia și în perspectiva (de)formărilor noastre profesionale, avem tendința de a „decupa”, de a „secționa” un fenomen, fie acesta și spiritual, precum Rugul Aprins, traducându-l apoi în epură istorică, literară, sociologică, psihologică, filosofică sau, în cazul de față, teologică. Este exact ceea ce face un biolog atunci când recoltează câteva țesuturi dintr-un organism viu și le studiază sub microscop. Există, firește, și alte abordări care se distanțează de această metodologie tocmai fiindcă microscopul ignoră ansamblul, viul (să luăm aminte și la cercetările de pionierat ale lui Eugen Macovschi referitoare la teoria biostructurală).
Există multiple rațiuni pentru a privi în spectroscopia acestei limite luminoase fenomenul Rugului Aprins, dintre care voi aminti doar trei vectori principali, trei axe de coordonate, dacă vreți, pe baza cărora putem zugrăvi un întreg univers:
- În plan intim, persoanele ratașate la un fenomen de o asemenea anvergură au parte de un parcurs intelectual & spiritual ales (am avut bucuria să cunosc direct câteva cazuri).
- La nivel de grup, Rugul Aprins este un fericit model de realizare a comuniunii creștine – demers din ce în ce mai rar întâlnit astăzi.
- În perspectiva de ansamblu, bisericească, Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim este o culme la care a ajuns ortodoxia românească în secolul XX, o realitate care merită primită și astăzi ca model exemplar.
Mișcarea Rugul Aprins este un fenomen spiritual purtător de viitor. Prezența Rugului Aprins continuă să fie vie pentru cei care o cercetează cu instrumentele lăuntrice și, totodată, intelectuale adecvate.
De fapt, pe scurt, cât de scurt e cu putinţă, ce s-a întâmplat atunci? De unde această mitologie luminoasă care însoțeşte acest fenomen spiritual în ultimele două decenii? De unde furia celor care, deşi trăitori în acelaşi timp istoric, nu erau contemporani spiritual vorbind cu ceea ce se întâmpla la această mănăstire în acele vremuri?
Rafinamentul și autenticul duhovnicesc/spiritual nu prea au parte de o cale străjuită cu surle și trâmbițe. După cum Iisus intră umil în Ierusalim, călare pe un asin și este apoi răstignit, tot astfel istoria urmașilor Săi, oricât de modești, a fost încercată de varii manifestări ale „furiei” acestei lumi.
Mitologia la care faceți referire este de asemenea un efect, uneori direct, alteori colateral al acestui „război nevăzut”, așadar, de înțeles până la un punct. Mitologia aceasta am putea s-o numim o specie a „hermeneuticii populare”, care este o caricatură terestră a „hermeneuticii creatoare” (intuită, teoretizată și practicată de Mircea Eliade, reluată ulterior, la noi, între alții, și de profesorul Andrei Scrima, membru emblematic al Rugului Aprins, care la rândul său a predat și a scris prin prisma istoriei comparate a religiilor).
Furia comunismului de sorginte stalinistă a transformat fenomenul Rugului Aprins într-un inamic public („ați vrut să dați foc la ceva”… – așa își explica un biet anchetator comunist numele grupului, care era în realitate „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, aluzie la binecunoscutul episod veterotestamentar al Rugului Aprins din viața lui Moise). Mișcarea a fost diabolizată, i s-a pus, o obișnuință în epocă, ștampilă legionară etc. – o altă enormitate, căci membrii emblematici ai Rugului Aprins, în frunte cu fondatorii (Sandu Tudor, Alexandru Mironescu etc.) nu numai că au fost împotriva ideologiei legionare, dar au și polemizat intens cu legionarii în presa interbelică!
Ulterior, comunismul ceaușist și postcomunismul au generat vagi nostalgii, chiar dacă până înainte de 1989, firește, informațiile publice despre Rugul Aprins încă erau ținute sub obroc. Redescoperirea supraviețuitorilor și a ucenicilor acestora, a mărturiilor și, în general, a operei membrilor Rugului Aprins a pornit odată cu anii ’90 și continuă și astăzi.
Puțini cercetători realizează Viul acestui fenomen spiritual, faptul că nu poate fi tratat ca un fel de anomalie ori inginerie genetică, nici precum un animal pe cale de dispariție, nici măcar ca o minunată apariție fatasmatică…! Dimpotrivă, îngerul Rugului Aprins pare a fi o entitate hărăzită veșniciei, cum sunt toți aparținătorii regnului îngeresc, ale cărei „urme” prin lume și „chemări” din înalturi sunt accesibile numai rugătorilor întru rugăciunea isihastă. La limita luminoasă, în pofida nenumăratelor încercări, nimic din ceea ce este omenesc nu a tulburat cu adevărat aura Rugului Aprins și angajamentul său pneumatic: nici dictaturile, nici prostia, nici nimicnicia omenească.
Pe scurt, mișcarea Rugul Aprins pornită la Mănăstirea Antim (București) în anii ’40 a fost o fericită îmbrățișare între intelectualii teologi și intelectualii laici adunați laolaltă de cercetarea tainelor misticii creștine de sorginte isihastă. Adunările lor periodice, publice erau susținute de câțiva piloni precum: onestitatea și autenticul căutării spirituale, anvergura și rafinamentul cultural, neastâmpărul științific, încăpățânarea luptei cu prejudecățile și cu habitudinile acestei lumi – regăsite atât înlăuntrul, cât și în afara Bisericii.
Ce îi aduna acolo pe acei oameni extraordinari? Ce, în afara unei Istorii înfricoşătoare şi dincolo de ea?
Mă bucură această întrebare întrucât este un prilej care ne ajută să dezamorsăm o prejudecată. Așa cum arhetipal putem identifica o diferență clară între contemplativ și erou – a se vedea aici, pentru a rămâne strict la spațiul creștinismului răsăritean, binomul Daniil Sihastrul-Ștefan cel Mare, ilustrat inclusiv în câteva splendide legende, mai puțin cunoscute, a căror decriptare hermeneutică merită toată atenția –, tot astfel putem constata diferența evidentă între efortul participanților la Rugul Aprins și luptătorii anticomuniști contemporani lor.
Trebuie subliniat apăsat: membrii Rugului Aprins nu-și propuseseră nicidecum să lupte direct împotriva sistemului comunist, contra dictaturii, căci nu aceasta este treaba contemplativului! De unde și polemicile Pr. Daniil Sandu Tudor, ale lui Alexandru Mironescu, ale Pr. Andrei Scrima cu activismul creștin contemporan lor, pentru că activismul creștin este o trădare a mărturiei creștine. Că acest efort permanent al contemplativului este (numit) și un „război nevăzut”, că este – implicit – și o luptă cu tarele acestei lumi, este perfect adevărat. Dar aceasta s-a petrecut și va fi reiterat în orice epocă istorică…!
Pentru a fi mai clar, o să vă dau un exemplu din aceeași perioadă atât de încercată de istorie – mă refer tot la anii ’40 – ’50, cei ai instalării comunismului în România și-n estul european: de ce nu se vorbește despre Părintele Cleopa Ilie ca despre un luptător anticomunist?? Teoretic, ar exista destule motive: a stat ascuns în munți tocmai pentru a nu fi arestat de autoritățile comuniste, iar atunci când a fost „iertat” și a revenit la mănăstire, discursul său eminamente patristic era tratat cu ostilitate de regimul dictatorial – știu ce vorbesc, căci am avut șansa de a fi fost găzduit cândva, timp de câteva săptămâni, în ultimii ani ai ceaușismului, în aceeași casă cu Sfinția Sa, la Mănăstirea Sihăstria (Neamț).
Răspunsul este acesta: și Pr. Cleopa Ilie era un contemplativ, lupta sa „antisistem”, subtilă, rafinată, seducătoare a fost în realitate o luptă împotriva „stăpânirii acestei lumi”. Așadar, s-ar fi desfășurat oricând, în orice epocă istorică, în orice regim politic de 2000 de ani încoace! Exact același lucru s-a petrecut cu membrii emblematici ai Rugului Aprins…!
De unde atunci cheia politică în care este citită lucrarea participanților la Rugul Aprins, inclusiv astăzi, chiar de unii clerici, chiar de unii ierarhi?! Întâi: din grabă, blazare ori pur și simplu din necunoaștere. În al doilea rând, din motive ușor psihanalizabile: personaje care pe vremuri n-au mișcat un deget împotriva regimului comunist, ba, dimpotrivă, l-au sprijinit, încearcă astăzi să inventeze istorii confortabile Bisericii, în condițiile în care realmente Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu are nevoie de asemenea tertipuri, întrucât a dat zeci de mii de victime și martiri în regimul comunist. Ce e drept, foarte puțini dintre martiri au fost din rândul ierarhilor…
Așadar, nu istoria înfricoșătoare îi aduna pe acești oameni la conferințele Rugului Aprins desfășurate la Mănăstirea Antim, la întâlnirile de suflet petrecute ulterior în medii private (acasă la Olga Greceanu, la Al. Mironescu, la Constantin Joja etc.). Da, pentru cercul periferic Rugului Aprins, putea fi și aceasta o motivație de ordin psihologic, veneau ca la un cenaclu, precum într-o oază abandonată în deșertul istoriei acelor ani. Pentru rugătorii isihaști însă, adunarea lor împreună era un prilej de a fi în comuniune, de a dialoga pe seama temelor culturale, științifice, teologice și mistice care îi întăreau duhovnicește. „Rugul Aprins nu e o invenție literar-politică: el vine din orizontul originar al Revelației”, subliniază și profesorul Andrei Scrima în cel mai bun studiu scris până astăzi pe acest subiect (a se vedea volumul acestuia: „Timpul Rugului Aprins”, Ed. Humanitas, 2012, p. 181).
Adânc „răniți” de cercetarea valorilor creștinismului genuin, avid racordați la cultura creștină – aș remarca aici pasiunea poetului Sandu Tudor pentru literatura română veche, aflat în siajul protectorului său ÎPS Tit Simedrea, fost Mitropolit al Bucovinei, studiind laolaltă cu alți confrați, precum Vasile Voiculescu ori Paul Sterian – așadar, ratașați, implicit, și la memoria viitorului –membrii Rugului Aprins erau și sunt astfel îmbrățișați întru memoria Prezentului.
(la un curs dedicat Rugului Aprins IICCMER – Şcoala de Vară Râmnicu Sărat, 2015)
Dacă aţi sta în faţa unui tânăr sau a unor tineri şi aţi fi invitat să răspundeţi la această întrebare – ce a fost, ce este Rugul aprins? – cum aţi răspunde?
Am fost invitat să vorbesc pe această temă elevilor de seminar teologic ori studenților în Teologie, unor clerici chiar, unde desigur că discursul trebuie să fie adecvat. Atât lor, cât și elevilor și studenților mei din mediul laic le-am spus totdeauna că fenomenul Rugului Aprins reprezintă excelența în creștinismul ortodox contemporan nouă. Este momentul astral în care, în pofida vitregiilor istoriei (rănile celui de-al Doilea Război Mondial conjugate cu ocupația sovietică & instalarea comunismului etc.), un grup de oameni deopotrivă teologi, dar și specialiști în literatură, muzică, artă, arhitectură, medicină, chimie, fizică, matematică, filosofie etc. se întâlneau pentru a discuta despre mistica creștină. Ba chiar mergeau mai în adânc, căci erau interesați să restaureze în viața proprie această lucrare de ordin mistic.
NB: Să observăm, vă rog, că mai ales comuniștii au focalizat atenția maselor pe aspectul peiorativ al cuvântului „mistic”/„mistică” – acela de exaltare, de fanatism religios. Pe când miezul și sensul principal al acestui cuvânt se referă la realizarea maximă a unei căi religioase (indiferent de religie): mistica înseamnă reunirea omului cu divinul.
Și mai este de adăugat ceva important, valabil astăzi mai ales pentru tineri: personalitățile reprezentative ale grupului fondator al Rugului Aprins au trăit foarte aproape de noi. Din opera lor, pe care merită cu prisosință să o studiem (din păcate, nu este decât parțial publicată și valorizată), rezultă că acești oameni – foarte tineri la vremea primei etape a Rugului Aprins, cea a întâlnirilor și conferințelor de la Mănăstirea Antim, unii fiind chiar studenți – își puneau bună parte din întrebările pe care ni le punem și noi astăzi. Întrebări legate de relația științei cu religia, bunăoară, mulți dintre ei având o strălucită pregătire științifică – cazul profesorului universitar Alexandru Mironescu (1903-1973), de pildă, care avea deja un doctorat „ès Sciences physiques ” la Universitatea Sorbona, obținut în 1929, și care, după război, urma să susțină un al doilea doctorat, în Filosofie, la Universitatea București.
Sunt oameni care și sufletește, și intelectual sunt astăzi aproape de noi. Scrierile lui Alexandru Mironescu, ale lui Sandu Tudor (pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, născut în 1896), viitorul ieroschimonah Daniil de la Schitul Rarău, care avea să moară precum nenumărați martiri în închisorile comuniste (Aiud, noiembrie 1962), ale Pr. Andrei Scrima, ale lui Anton Dumitriu, ale lui Alexandru Elian, ale altor câțiva, demonstrează că avem un imens prilej de a ne îmbogăți cultural și spiritual, dacă le vom studia.
Dincolo de toate acestea, chiar viața acestor personalități este un model. De aceea este important să o cunoaștem așa cum a fost în realitate, cu momentele ei mai mult sau mai puțin ziditoare – tocmai pentru a observa că ceea ce creștinismul ortodox numește „viață îmbunătățită”, treapta aproape obligatorie spre sfințenie, este posibilă și astăzi. În fond, majoritatea marilor duhovnici români ai finalului de secol XX – început de secol XXI au fost cei care au ucenicit în mișcarea Rugul Aprins: Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Roman Braga, Pr. Vasile Vasilachi, Pr. Adrian Făgețeanu, Pr. Roman Braga, Pr. Petroniu Tănase, Pr. Nicodim Bujor etc.
Iar dacă nu au fost membri ai Rugului Aprins, s-au intersectat semnificativ cu această mișcare. Fiindcă nu putem extrage acest fenomen spiritual din ansamblul ortodoxiei românești și universale. Există și exemple concrete, încărcate de sens: Pr. Cleopa Ilie, supranumit patriarhul monahismului românesc (de secol XX), a fost invitat și a ținut prelegeri (cuvinte de învățătură) în casa profesorului Alexandru Mironescu în fața membrilor Rugului Aprins, dar și la Schitul Maicilor, unde slujea Pr. Mihail Avramescu; marele duhovnic era cultivat constant de bună parte dintre cei care au făcut parte din Rugul Aprins (Anton Dumitriu, Ștefan Todirașcu etc) ș.a.m.d. Și Pr. Arsenie Boca s-a intersectat de câteva ori cu membrii Rugului Aprins (Pr. Daniil Sandu Tudor, Leonida Plămădeală – viitorul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală etc.). Puțină lume știe că monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) era el însuși prieten cu câțiva membri ai Rugului Aprins (Al. Mironescu, Ștefan Todirașcu etc.) și, fiind interesat existențial de ruga isihastă, în ultimii ani ai vieții venea la București sub pretexte medicale ori culturale pentru a-l căuta în taină la Mănăstirea Cernica pe duhovnicul său Părintele Benedict Ghiuș…
O ultimă observație, în consecința celor de mai sus: vom înțelege mai în adânc spiritualitatea și cultura română, dacă vom studia ceea ce a fost – și pentru câțiva discipoli continuă să fie încă – mișcarea Rugul Aprins…
(foto: Dan St. Andrei)
Am întrebat, ceva mai înainte „ce este Rugul Aprins, cum a fost el cu putinţă?”. Aș vrea să particularizez această întrebare: ce este Rugul Aprins, acel Rug Aprins pentru dumneavoastră anume? Ce a însemnat el, ce înseamnă el?
Un prim răspuns: pentru o necesară obiectivitate a dialogului nostru, consider că este irelevant ce înseamnă pentru mine acel Rug Aprins. Important este ceea ce a fost cu adevărat, pentru participanții de facto. Reflexiile dinspre astăzi spre ieri sunt un fenomen aparte, neîndoielnic prețioase, cu condiția unei neîncetate și veritabile aprofundări, în acest caz atât de particular. Așadar ne putem apropia de răspunsul/răspunsurile corect(e) la această întrebare cercetând ceea ce mărturisesc membrii emblematici ai Rugului Aprins și discipolii acestora (reali și nu închipuiți). Intervine aici jocul de oglinzi al subiectivismului fiecăruia, inclusiv al cercetătorului. În ultimă instanță, tocmai aceasta este relevat de efortul și de consecințele pășirii pe o cale spirituală autentică: o perspectivă cât mai limpede asupra Realului…
În același răspuns trebuie inserată o întâmplare semnificativă relatată de profesorul Alexandru Mironescu. Povestea se referă la întâlnirea lui Sandu Tudor (încă nu intrase în monahism pe-atunci), Pr. Benedict Ghiuș și Alexandru Mironescu cu Pr. Ioan Kulâghin (Ioan cel Străin). Părintele Ioan cel Străin, reamintesc, a fost unul dintre principalii mentori ai Rugului Aprins, este cel care a adus tocmai de la Mănăstirea Optina (Rusia) regula acordării unei binecuvântări speciale pentru practica rugii isihaste. Binecuvântarea de această încărcătură calitativă este pasibil a fi încadrată în registrul hirotesirilor numai conform unui prim orizont de sensuri, mi-a spus unul dintre protagoniști, cândva…
Fără îndoială, terenul era pregătit, Pr. Benedict Ghiuș era deja un cercetător al acestor taine, după cum era și Sandu Tudor, care fusese încă din 1929 într-un pelerinaj de câteva luni la Sf. Munte Athos. În toată existența sa ulterioară acestui pelerinaj, poetul și jurnalistul Sandu Tudor a fost viu interesat de mistica creștin ortodoxă, chiar dacă viața avea să-i ofere încă multe și semnificative ocoluri până a ajunge să bată la ușa Mănăstirii Antim, unde urma să fie primit ca frate după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și să pornească, concomitent, inegalabila – pentru întreaga ortodoxie – mișcare Rugul Aprins.
Așadar, într-unul din obișnuitele pelerinaje pe care le făceau la Mănăstirea Cernica, cei trei prieteni, Pr. Benedict Ghiuș, poetul Sandu Tudor și profesorul Alexandru Mironescu tocmai intenționau să se retragă spre București, când gazda lor din acel moment, Pr. Nicodim Bujor, îi roagă să mai rămână, căci voia să-i conducă undeva: ajung astfel, cu toții, la chilia Pr. Ioan cel Străin.
Sosit la finele anului 1943 în România, Pr. Ioan cel Străin nu știa să vorbească decât rusește, dar își găsise un translator în persoana unui basarabean numit Leonte. Acesta din urmă era un om foarte simplu, fost muncitor, fără prea multă carte. Ei bine, relatează profesorul universitar Alexandru Mironescu, un atent observator al antropologiei creștine și al spiritualității ortodoxe, surpriza a fost deopotrivă întâlnirea cu duhovnicul rus, dar și cu basarabeanul. Căci în momentele în care le traducea spusele Părintelui Ioan cel Străin, basarabeanul devenea parcă un alt om, cunoscător al celor mai subtile taine ale teologiei! Ceea ce reiese din această amintire a lui Al. Mironescu – notată în volumul acestuia intitulat Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1998, p. 28-36 – este că Pr. Ioan și translatorul său Leonte erau într-o remarcabilă comuniune spirituală…
Aceasta este, din punctul meu de vedere, o lecție și pentru noi, cei care încercăm să ne apropiem astăzi de cunoașterea Rugului Aprins. Este modelul optim de la care putem porni pentru înțelegerea a ceea ce s-a petrecut în mod real la Rugul Aprins. Acesta este motivul pentru care am afirmat că ar fi de preferat să tindem a vorbi întru Rugul Aprins și nu despre. Căci, fără a face efortul intrării în comuniune cu acești oameni ai Rugului Aprins, nu înțelegi nimic. Și aceasta se observă strident, din păcate, în foarte multele pagini care au fost scrise ori în informațiile răspândite pe alte suporturi mediatice (audio, video etc.) despre Rugul Aprins. Este secretul lui Polichinellle: numai experiența directă te face să înțelegi cu adevărat chestiunile de ordin spiritual, după cum o arată marii cunoscători – între alții, Sf. Grigorie Palama.
Apoi, vă reamintesc că tradiția răsăriteană îndeamnă stăruitor la smerenie atunci când este vorba despre experiența spirituală personală. Această discreție devine sanitară, protectoare și pentru potențialul mărturisitor, și pentru interlocutori. Nu fiindcă ar conține cine știe ce misterii – uneori, aceste taine chiar există –, ci, înainte de orice, pentru buna așezare a fiecăruia și pentru paza simțirilor nevăzute.
Au fost cazuri concrete când discursul asupra metodei rugăciunii isihaste, mă refer la conferințele și dialogurile de la Mănăstirea Antim pe această temă, a fost luat în derâdere de unii dintre contemporanii avizați ai Rugul Aprins, ei înșiși monahi. Aceștia funcționau conform tradiției creștine bimilenare și aveau dreptatea lor. Nu sesizaseră însă schimbările de paradigmă care se profilau în orizontul cultural, științific, social, istoric – mutații pe care câteva personalități ale Rugului Aprins le-au intuit. Nu știau că, paradoxal, unii, puțini, aleși prin harul lui Dumnezeu, în anumite momente de răscruce ale istoriei, sunt „condamnați” să vorbească și că, probabil, rugăciunea primită prin acea specie aparte de binecuvântare poate sesiza – salvator, profetic? – schimbările de paradigmă, cu condiția respectării nesmintite a tradiției…
Ce avem despre Rugul Aprins, despre ceea ce a fost atunci, neobişnuit, minunat şi pilduitor, la mijlocul secolului trecut, undeva, în România? O să întreb şi mai ţintit: ce avem d.p.d.v. instituţional şi d.p.d.v. editorial?
Din studiile câtorva cercetători – s-au impus în ultimii ani paginile dedicate Rugului Aprins semnate de Anca Manolescu, Adrian Nicolae Petcu și George Enache – și din căutările personale, de până astăzi, reiese că nu s-a pus problema unei organizări prea stricte. Cei implicați concret în administrarea întâlnirilor Rugului Aprins au fost indubitabil conștienți de osificarea generată prin formalizare. De altfel, istoria Bisericii și istoria religiilor, în general, o dovedește flagrant: formalizarea devine balast în efortul uman de limpezire, de elevare spirituală. Dintr-o bogată arhivă de istorie orală am informații că unii protagoniști, pare-se, nici nu au luat cunoștință ori erau dezinteresați inițial de denumirea oficială a grupului, anume asociația religioasă „Rugul Aprins al Maicii Domnului”…
Instituțional au existat întâlniri oficiale, periodice, între anii 1945-1948. Apoi, după interzicerea asociațiilor religioase (1948), întâlnirile au continuat din ce în ce mai rar, timp de un an-doi, până ce au intrat într-o aparentă clandestinitate – fiind metamorfozate în reuniuni cu caracter privat, fie, de câteva ori, la Mănăstirea Plumbuita, fie în locuințele unora dintre protagoniști. Până în anul 1958, când bună parte dintre membri au fost arestați. Dar fiecare în parte a continuat a duce flacăra Rugului Aprins și în închisoare, și, ulterior, după eliberare (1963/1964), făcându-și ucenici…
În faza de început, o mână de intelectuali, laici și clerici deopotrivă, animați de inspirația, generozitatea și neastâmpărul poetului și jurnalistului Sandu Tudor, au consimțit să se întâlnească periodic la Mănăstirea Antim pentru a audia conferințe și a dialoga pornind de la aceste expuneri cu subiect creștin, preponderent mistic. Natural că aceste isprăvi adresate totodată și minții, și inimii nu se puteau petrece fără încuviințarea starețului mănăstirii, Pr. Vasile Vasilachi, care, la rândul său, împreună cu principalii actanți ai acelei etape (Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Sofian Boghiu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu etc.), a cerut permisiunea (binecuvântarea) Patriarhului Nicodim Munteanu.
Editorial vorbind, există o serie de pagini memorialistice despre acei ani, majoritatea fiind scrise la câteva decenii distanță, așadar, inevitabil, sunt mai mult sau mai puțin fidele, semnate de oamenii dinlăuntru: Alexandru Mironescu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Pr. Andrei Scrima, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Roman Braga etc. După 1989, au început să fie iscodiți acei participanți la Rugul Aprins care încă trăiau, ucenicii și apropiații acestora, rudele – de unde a rezultat o întreagă literatură.
În ultimii ani deschiderea arhivelor a facilitat alte bogate informații care, regretabil, rareori sunt analizate contextual. Din fericire, personalități care au fost chiar membri în colegiul CNSAS, precum Horia-Roman Patapievici – a cărui priză intimă la subiectul convorbirii noastre suntem datori a o aminti –, au constatat public diferența dramatică dintre realitate și consemnările anchetatorilor ori procurorilor comuniști. Bătuți, maltratați, șantajați, amenințați, o parte dintre cei 16 care au fost arestați în anul 1958 în lotul intitulat „Alexandru Teodorescu și alții” (numit și „lotul Rugului Aprins”) au semnat, au „recunoscut” și ceea ce NU făcuseră!! De unde și ridicolul în care se poziționează astăzi nenumărați cercetători ai Rugului Aprins – și, în general, ai fenomenului concentraționar comunist – care preiau necontextual, noncritic, tel quel, „consemnările” din dosarele poliției politice…
În completare – și esențial –, vă cer favoarea unei perspective mai ample. Oglindirea „editorială” în cazul de față ne obligă în ceea ce-i privește pe protagoniștii Rugului Aprins și la studiul operei non-memorialistice a creației și al travaliului acestora, în general. Câți dintre cei care se ocupă de acest subiect știu că starețul Mănăstirii Antim din acele vremuri, Pr. Vasile Vasilachi, tocmai începea, ulterior a și încheiat, o nouă traducere a Bibliei (nepublicată deocamdată)? Puțină lume s-a întrebat: cum au fost influențați de experiența Rugului Aprins în propria lor creație scriitorii Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Daniil Sandu Tudor, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Antonie Plămădeală, Vladimir Streinu, Mihail Avramescu? Ce înseamnă Rugul Aprins pentru creația compozitorului Paul Constantinescu, pentru artiștii plastici Olga Greceanu, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, pentru arhitectul Constantin Joja? Dar pentru bizantinologul Alexandru Elian, pentru istoricii Alexandru Duțu și Virgil Cândea? Dar pentru medicii Nicolae Nicolau și Gheorghe Dabija? Dar pentru cercetătorul chimist și profesorul universitar Alexandru Mironescu, pentru logicienii Anton Dumitriu și Virgil Stancovici, pentru matematicienii Valentin Poenaru și Octav Onicescu? (Lista ar putea continua)…
Mitropolitul Antonie Plămădeală notează în volumul său intitulat chiar „Rugul Aprins” (Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu, 2002) cum, aflat la Mănăstirea Slatina, logicianul Anton Dumitriu alături de Pr. Petroniu Tănăse, amândoi matematicieni, au făcut timp de vreo trei luni efortul comun de a demonstra marea Teoremă a lui Fermat – demers nereușit, dar nicidecum gratuit – ceea ce s-a tradus printr-un număr de aproximativ cincizeci de caiete pline de „hieroglife” matematice…!
Părintele Arhimandrit Andrei Scrima se entuziasma ca un copil – dar în cunoștință de cauză – de descoperirea a încă unei zecimale dintr-o constantă universală și avea generozitatea de a îmblânzi hermeneutic vreun nărăvaș text sacru aducându-i în dar, într-o primă fază, jarul unor teorii din astrofizică, fără a uita câtuși de puțin fenomenologia inimii desferecată în cheie isihastă – să fie acesta motivul pentru care impresionanta sa cultură este greu de acceptat și de înțeles încă în majoritatea mediilor bisericești?
Chiar dacă focalizat pe mistica creștină și pe isihasm, Rugul Aprins înseamnă inclusiv toate aceste creații și căutări de mai sus! Câți dintre profesorii de religie de astăzi au capacitatea de a le vorbi (respectând programa) și astfel despre creștinism unor tineri mult mai apropiați de domeniile de studiu sus-amintite??
Cu toate acestea, este tonic să descopăr din ce în ce mai mulți căutători tineri pregătiți să se apropie astăzi, cu inima fremătândă, de tainele Rugului Aprins. Există o fervoare care pare animată de trezvia lucrătoare a orizonturilor de sens ale acestei mișcări duhovnicești care, practic, a operat un fericit transplant, către secolul XXI, al creștinismului ortodox de nuanță românească. Există câteva, dar, susțin, începând de mâine s-ar putea face cel puțin 100 de teze de doctorat dedicate Rugului Aprins și membrilor acestuia, și tot nu s-ar epuiza subiectul!…
În fine, opera preponderent nevăzută a duhovnicilor care au ucenicit la Mănăstirea Antim ori lângă câțiva părinți hirotesiți sus-amintiți a fost neasemenea și fiindcă aceștia au devenit din ce în ce mai transparenți „realismului pneumatic” al Rugului Aprins…
(colocviu la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 2015; credit foto: Olivian BREDA)
Coordonaţi o binevenită şi excelentă colecţie dedicată Rugului Aprins la editura Eikon. Ce avem, aici, în această colecţie, pînă acum? Cum aţi gîndit-o? Ce vom mai avea, ce ar trebui să mai avem în ea?
Colecția Arhiva Rugului Aprins are povestea ei. Pe scurt, după ceva ani de cercetare am constatat un scandalos deficit: vorbim în cazul Rugului Aprins despre oameni pe care nu-i cunoaștem decât, mai degrabă, din legende – atât în ceea ce privește viața, cât și opera lor. Dacă Vasile Voiculescu, Pr. Dumitru Stăniloae ori Pr. Andrei Scrima au avut norocul de a fi editați profesionist, în legătură cu majoritatea celor care au și o operă scrisă, constatăm, nu numai că aceasta nu este cunoscută, dar, într-o bună măsură, nici nu este editată!
Iată motivele pentru care am pornit această colecție. Am publicat un prim volum, selectiv, din publicistica interbelică a lui Sandu Tudor, volum intitulat „Universalism românesc”. Urmează, curând, o ediție integrală a publicisticii.
Un al doilea volum al colecției Arhiva Rugului Aprins a fost cu adevărat inedit: conține pagini din jurnalul lui Alexandru Mironescu și este intitulat „Admirabila tăcere. Jurnal 1967-1968”. Precizez că am beneficiat de concursul familiei lui Alexandru Mironescu, al fiicei acestuia Ileana Mironescu Sandu (1931-2013), cu care am avut o caldă relație de suflet, dar și de sprijinul câtorva dintre discipolii profesorului, între care se numără Andrei Paleolog, cu care am și realizat un dialog publicat la finalul cărții.
A urmat o reeditare a paginilor de amintiri ale fostului stareț de la Antim din perioada Rugului Aprins, Pr. Vasile Vasilachi. Publicat inițial în SUA, în anul 1984, volumul intitulat „De la Antim la Pocrov” este oarecum riscant pentru neavizați, căci zugrăvește o imagine subiectivă a istoriei acelor vremuri, dar rămâne un important document. Pentru clarificările necesare am beneficiat de un studiu introductiv al istoricului Adrian Nicolae Petcu.
Un al patrulea volum, apărut recent, are titlul și conține „Comentarii la Evanghelia după Ioan”, fiind semnat de un participant discret la Rugul Aprins, dar cu atât mai important, Ștefan Todirașcu. Paginile respective au fost citite în prealabil Părintelui Dumitru Stăniloae și Părintelui Benedict Ghiuș, de unde și câteva corecții ale acestora, personalități cu care autorul avea o relație de nedezmințită prietenie. Cartea este îngrijită de scriitorul Horia Ion Groza, pentru care Ștefan Todirașcu a fost un inspirat mentor, cum a fost și pentru academicianul Virgil Cândea, pentru medicul Mihail Constantineanu ș.a.
Urmează în acest an încă un volum din publicistica lui Sandu Tudor. Tot pentru 2016 pregătim debutul unei noi serii din publicistica lui Alexandru Mironescu (publicistică din care nu a apărut până astăzi, din păcate, decât o singură carte). Proiectul este mai amplu, dar nu se cuvine acum să anticipez mai mult.
Şi, din seria aceasta tematică de întrebări, una aproape inevitabilă: ce nu vom mai putea avea niciodată despre acel Rug Aprins? Ce este irecuperabil?
Irecuperabil pentru lumea în care locuim astăzi, aici, cred că este duhul real al acelor întâlniri de atunci. Nu atât pentru atmosfera exterioară – irepetabilă povară, sper –, cât prin prezența a cel puțin 40 de inegalabile personalități care au avut șansa, curiozitatea, încăpățânarea, binecuvântarea de a fi participat acolo. Este de nerefăcut atmosfera de comuniune a acelor întâlniri ori amprenta tensiunii spirituale, chiar dacă nici nu au fost vreodată, cu toții, laolaltă în plan terestru.
Poate fi reiterat Rugul Aprins, aici și acum, ori mâine, cu alte personaje? – plutește în aer și mi s-a pus, uneori, această întrebare. Nu am un răspuns, fiindcă mă simt depășit. În general, hierofaniile sunt nonliniare și irepetabile în accepțiunea așteptărilor profane…
Există – enunţată public, să zicem, sau măcar posibilă – o „lectură” / interpretare profund greşită, o lectură adînc nedreaptă cu privire la acel Rug Aprins?
Da, există, mai multe. Sunt neadevăruri, chiar prostii puse pe seama personalităților emblematice ale Rugului Aprins – parte dintre aceste inexactități pornite încă din interbelic, avându-l ca subiect preferat pe Sandu Tudor. Dar majoritatea sunt intoxicări destul de străvezii declanșate premeditat de Securitatea și de autoritățile comuniste.
NB: Nu se poate continua un discurs rezonabil despre istoria recentă, poate că ar trebui să fie un capitol distinct de studiu al cercetărilor universului concentraționar comunist, fără a medita asupra întrebării: care au fost dezinformările și intoxicările care vizau Biserica Ortodoxă Română și, în general, celelalte culte religioase din țară și din întreg blocul țărilor rămase captive comunismului? Cu toate că nu te poți vindeca de o boală în lipsa unui diagnostic corect, nu știu să avem o asemenea radiografie pertinentă până astăzi…
Posesor al unui condei acid, Sandu Tudor și-a atras repede în presa interbelică mai multe „etichete” pornite și dinspre legionari, și dinspre comuniști ori dinspre câțiva potențați ai vremii cu care intrase în multiple polemici. Din păcate, vom auzi și astăzi în mediile culturale, inclusiv în cele clericale, că ar fi fost „șantajist” – o acuză nicicând dovedită (poate fi chiar o contaminare provenită dinspre aventurile binecunoscutului Pamfil Șeicaru), chiar dacă în anii ’30 s-a încercat o astfel de instrumentalizare avându-l ca victimă pe Sandu Tudor!…
S-a mai spus că ar fi fost un personaj foarte bogat. Ridicol! Mircea Vulcănescu – față de care Sandu Tudor a greșit grosolan, în opinia mea, într-un celebru scandal – notează astfel despre prietenul său și viitorul inițiator al Rugului Aprins: „(…) Sărac, lipit, neavând altceva decât cărțile și un rând de haine, pe care le îngrijea ca pe ochii din cap… reușea totuși să treacă în lume drept un dandy”. Să ne amintim că Sandu Tudor nu a avut resurse financiare nici măcar pentru a-și termina studiile universitare pe care le-a abandonat, angajându-se apoi pe un vas, pe mare. Este adevărat, ulterior acestei etape, banii câștigați din presă i-a dat pe câte-o mașină la modă ori chiar pe un avion personal, pentru a-și astâmpăra parcă setea de înălțimi.
Pe lângă faptul că intoxicările de mai sus au fost preluate de comuniști și rostogolite inerțial până astăzi, nici în anii din urmă memoria Pr. Daniil Sandu Tudor nu are parte de liniște: am descoperit recent, cu stupoare, cazul unui personaj – cleric sucevean aparținând BOR! – care pur și simplu îl parazitează, semnând cu pseudonim, „Părintele Daniel de la Rarău”, un număr de cel puțin 15 volume (!!), niște alcătuiri semidocte, de necitit, în condițiile în care fondatorul Rugului Aprins semna în ultimii săi ani pământești „Părintele Daniil de la Rarău” (alte amănunte, aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/polul-plus/articol/un-caz-parazitare)…
O altă nedreptate imensă – (auto)întreținută încă, cu o anume fervoare, în toate mediile bisericești – i se face Părintelui Andrei Scrima susținându-se și astăzi că acesta ar fi fost factorul declanșator al arestării celor din lotul Rugului Aprins, 16 martiri, pe care mă simt dator să-i numesc, cu maximă reverență: Pr. Daniil Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Adrian Făgeţeanu, Pr. Felix Dubneac, Pr. Roman Braga, Pr. Arsenie Papacioc, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija și studenții Dan Pistol, Șerban Mironescu, George Văsâi, Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu – sunt oameni fără vreo activitate politică subversivă care au fost băgați în închisori pentru că pur și simplu se rugau și vorbeau despre mistica creștină!…
Am publicat pe când eram redactor-șef al revistei „Adevărul literar și artistic” (nr. 843, 1 noiembrie 2006), cu ajutorul domnei Anca Vasiliu, o confesiune a teologului Olivier Clément (acesta încă trăia atunci) care arată cum au stat lucrurile în realitate. În anul 1957 Andrei Scrima, care tocmai primise pașaport pentru a pleca din România pentru studii doctorale în India, a făcut un popas în Franța, unde a cunoscut câțiva intelectuali creștini. Andrei Scrima le-a povestit despre Rugul Aprins și despre forma de supraviețuire prin rugăciune a membrilor acestui grup. Fără a fi înțeles gravitatea realităților comunismului, Olivier Clément a publicat într-adevăr un articol, dar impactul acestor rânduri în România a fost nesemnificativ. Consecința de ordin personal a fost că Pr. Andrei Scrima nu a mai vorbit cu Olivier Clément timp de câteva decenii, până spre finalul vieții pământești, a mărturisit cu tristețe teologul ortodox francez…
Să fi fost acesta motivul arestării lotului Rugului Aprins petrecute în 1958? Să fim serioși! În pofida chiar a jocului de oglinzi în care înșiși unii dintre membrii principali ai Rugului Aprins au fost angrenați, fiindcă nici ei nu s-au dovedit a fi imuni la intoxicările lansate de Securitate, realitatea a fost mult mai crudă. Protagoniștii Rugului Aprins erau monitorizați încă din anii de început. Într-o notă informativă din luna mai 1947 Sandu Tudor este calificat drept „ziarist, semnalat după 23 august [1944] pentru propagandă reacționară”, a fost urmărit insistent, au existat informatori inclusiv la Schitul Rarău unde se nevoia ca stareț în ultimii ani de libertate pământească (unii informatori erau și clerici, bineînțeles…). Mai mult, într-o scrisoare trimisă clandestin, din arest, la finalul anului 1946, înainte de a fi deportat definitiv în URSS, și Pr. Ioan cel Străin își avertizează confrații români de la Mănăstirea Antim că sunt urmăriți, căci duhovnicul rus realizase aceasta în urma anchetei la care a fost supus…
Este pueril, lipsit de inteligență ori răuvoitor ca, în pofida evidențelor, să pui totul pe seama lui Andrei Scrima, la rândul său îndelung urmărit și hărțuit de serviciile secrete românești, conform documentelor aflate astăzi la CNSAS. Și în privința Pr. Andrei Scrima se continuă în realitate o acțiune de intoxicare pornită tot de Securitate. Divide et impera nu a fost o manevră inventată de comuniști, dar aceștia au practicat-o cu remarcabil succes, cu atât mai mult în cazul spiritualității creștine autentice percepute drept adversară naturală a noii religii ateisto-marxiste care se dorea instalată.
Întrebarea este de ce nu se procedează astăzi la niște clarificări simple și ferme, la nivel oficial, tocmai pentru ca reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române să nu mai practice, fie și involuntar, manipulările de odinioară ale Securității? De ce auzi încă, în rândul clericilor, aceste ieftine (auto)manipulări care vizează și anumite personalități ale Rugului Aprins, dar și alte personalități ale Bisericii??
În fine, fără a epuiza subiectul, marea nedreptate care i se face întregii mișcări Rugul Aprins este că, în siajul acuzelor comuniste, în lipsa unei decente informări, încă auzi, poate din inerție uneori, că ar fi fost o grupare (filo)legionară – acuză pentru care au și fost condamnați cei 16 martiri! Ceea ce este de-a dreptul penibil, nu numai total lipsit de adevăr. Bineînțeles că lumea atât de pestriță a „ortodoxiștilor” de astăzi face disperate eforturi pentru a-și asocia retroactiv membrii Rugului Aprins, pentru a le fi instrumentalizată memoria….
Ce spune – despre religie, despre credinţă – Rugul Aprins, acest Rug Aprins despre care dialogăm?
Nimic altceva decât ceea ce spune întregul creștinism ortodox. În mod cert, în exprimări sensibil mai elevate și mai potrivite secolului XXI, dacă îi vom citi ori audia pe Alexandru Mironescu, pe discipoli ai săi, precum Andrei Paleolog, pe Pr. Andrei Scrima ori pe câțiva dintre apropiații celui din urmă precum Anca Vasiliu, Anca Manolescu, Andrei Pleșu, Virgil Ciomoș etc. Atât. În atmosfera creștinismului ortodox contemporan nu este deloc puțin lucru!…
Şi, legat de ceea ce spuneaţi la începutul discuţiei noastre, cum anume este Rugul Aprins „purtător de viitor”?
Într-un prim orizont de sensuri, aceasta s-a și întâmplat deja. Ceea ce numim astăzi „grup de studii interdisciplinare” a fost anticipat și înlăuntrul BOR cu decenii în urmă de grupul/grupurile de studiu & dialog ale Rugului Aprins. Putem vorbi, desigur, de o „arheologie” deopotrivă laică și bisericească a acestei convivialități. Este un subiect cu o seducătoare istorie universală analizată în volumul intitulat „Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală”, semnat de Anca Manolescu (Ed. Humanitas, 2015). Mai putem observa prioritatea Rugului Aprins poziționat ferm în spațiul creștin est-european ca interfață între Biserica Ortodoxă și (post)modernitate…
Apoi, întâlnirile de la Antim și vocația căutării interiorității pe calea isihastă și-au arătat roadele și în închisorile comuniste când aproape fiecare participant arestat al Rugului Aprins – unii protagoniști au fost arestați în afara lotului „Alexandru Teodorescu și alții”, sub alte pretexte – a devenit o insulă de normalitate, de sănătate spirituală și de alinare pentru suferințele celor din jur – există aici, spre exemplu, admirabile pagini care evocă statura și comportamentul Părintelui Benedict Ghiuș…
Da, mișcarea Rugul Aprins este purtătoare de viitor, iar bogăția sa de sensuri, sunt încredințat, abia urmează a fi descoperită. Între altele, poate fi șansa de reașezare a ortodoxiei pe un făgaș mai inspirat calibrat la mintea și la inima credinciosului de secol XXI, poate însemna distanțarea hotărâtă de reflexele penibile ale coabitării Bisericii cu politicul, fapt adesea criticat de câțiva membri centrali ai Rugului Aprins, poate fi deschiderea spre un ecumenism autentic, lipsit de naivități și de capcane ș.a.m.d. Iată ce scria, testamentar, în jurnalul său profesorul Alexandru Mironescu („Admirabila Tacere” p. 344): „20.VII.1968. Urez câtorva scumpi prieteni, la care mă și gândesc scriind aceste rânduri, să ajungă la acea conștiință care depășește sentimentul, în mod obișnuit mai puternic decât ea, al apartenenței la niște condiții fizico-geografice-biologice-rasă, neam, țară, ș.a.m.d. și să trăiască efectiv conștiința că aparțin unei familii spirituale, unde «nu este Iudeu, nici Elin, nu este rob, nici slobod», unde, pe tot pământul, se poate afla la el acasă, pentru că își poartă, ca melcul, chilia pretutindeni; și pre Dumnezeu.”.
În fine, vor fi fiind și multe alte taine pe care abia viitorul ni le va mai limpezi. Și pe care le putem, eventual, asimți, citind paginile scrise de cei care realmente au avut o ratașare la nucleul central al Rugului Aprins. Iată de ce trebuie să lăsam și tăcerea să vorbească. Și atunci când învățămintele izvorâte din tăcere nu pot fi cuprinse în cuvinte, să lăsăm loc poeziei. De aceea, în final, mulțumindu-vă, vă propun să-l ascultăm pe unul dintre cei mai mari poeți mistici români, membru emblematic și discret al Rugului Aprins…
P R I Z O N I E R U L
de Vasile Voiculescu
Uneori, calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos și-n sus.
Eu tac, ascult, adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte pașii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea – ești nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
– Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai nițel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataractă mă inundă bucuria:
– Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te țin prizonier…
-„Bine, zâmbi El, ține-Mă o clipă”
– Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
