Dosar Lenin. Vraja nihilismului. Vladimir Tismăneanu și Marius Stan la Timișoara
Încercați să vă imaginați o lume, cu precădere spațiul românesc, unde nu s-ar mai scrie/comenta/căuta sensul istoriei, și în special al istoriei comunismului de la începuturi și până la căderea lui, dar și a efectelor care se văd și astăzi. Fie că vorbim despre spațiul românesc, est-european, ori ex-sovietic, comunismul nu a lăsat doar dâre adânci, ci a reconstruit subteranele mentalului colectiv, a pervertit, distorsionat, culpabilizând aproape fără speranță. Un întreg ethos. Această confruntare pe care o propun istorici precum Vladimir Tismăneanu și Marius Stan e parte dintr-un proces necesar de vindecare. Felul în care această istorie trecută continuă să fie prezentă prin simptomatologia post-traumatică pe care o manifestăm nu e de natură a fi ignorată. Faptul că ea doare, că poate isca încă contorsionări, pasiuni, sângerări, ori chiar căderea într-un abis ademenitor, e semn că nu ne-am vindecat de traumă, că, iată!, în secolul XXI continuăm să fim în plin proces post-traumatic, baleind mereu între o idealizare neverosimilă și retrăirea coșmarului, paralizând parcă vindecarea prezentului. Probabil că cea mai bizară dintre simptome e necrofagia post-comunistă. Căutăm în cadavrul Comunismului în speranța că vom găsi ceva bun de consumat, un fel de fascinație necrofagă, de parcă undeva s-a greșit și s-ar putea îndrepta refăcând. Patologie abisală post-comunistă. Nu întâmplător subtitlul Dosarului Lenin este Vraja nihilismului.
Dosarul Lenin. Vraja nihilimului, de Vladimir Tismănenau și Marius Stan, apărută la editura Curtea Veche Publishing, 2016, a fost lansată și la Timișoara, săptămâna trecută, în prezența autorilor, la Librăria Esotera. Volumul autorilor a fost prezentat de Mircea Mihăieș și Silviu Rogobete. În spațiul plin de cărți al librăriei, a vorbi despre Lenin a avut ceva cvasi-conspirativ, ca și cum fantoma lui Lenin ar prinde viață odată invocată. În fapt, oriunde s-ar vorbi despre Lenin și tot ce însemnat aceasta, aduce cu sine un fel de persistență a sentimentului puternic că asiști la dezvăluiri care ar aduce lumină în cea mai teribilă formă de seducție și transformare a sedușilor în veritabili criminali ai semenilor lor, în cel mai teribil experiment psiho-sociologico-criminal, că ai putea afla informația/interpretarea care ți-ar clarifica întregul tablou. O adevărată și crudă antropologie a ororii. Pentru că vrei să înțelegi mecanismul ororii, să îl deconstruiești, pentru că pare neverosimil când privești oroarea drept în față odată recompusă din cărți, arhive, fotografii, filme. S-ar putea spune că Vladimir Tismăneanu a deschis cel mai teribil și inconfortabil șantier antropologic unde se pot vedea toate straturile, toate aluviunile, vinovățiile, abisul comunismului, fie românesc sau legat de cel sovietic, de Stalin, de Lenin, de galeria de figuri mefistotelice care au abuzat criminal de istorie. Că este (cel puțin) inconfortabilă reîmprospătarea memoriei, efortul academic de luptă împotriva amneziei colective stă dovadă discursul urii a cărui victimă continuă să fie istoricul Vladimir Tismăneanu, cu atât mai mult cu cât România pare a fi, în ultimii ani, terenul unei restaurații roșii de tip oligarhic. Ultimele alegeri din România o dovedesc cu prisosință.
Dosarul Lenin. Vraja nihilismului face parte din acest șantier. Un șantier antropologic minuțios, în care nuanțele conferă amprenta atât de personală a celor doi autor, Vladimir Tismăneanu și Marius Stan. Așa cum de altfel sunt cărțile semnate de cei doi. Nu doar înlănțuire de fapte, date istorice, nume, evenimente cunoscute sau mai puțin cunoscute. E mai degrabă un fel de explorare, de acces, cu ajutorul autorilor, în interstițiile unei epoci al cărui Zeitgeist poate scăpa printre degete. Ai sentimentul citind Dosarul Lenin că pătrunzi în spatele cortinei, în culise. Analize frapante și deschizătoare de interpretări. ”Discuția noastră se poartă asupra semnificațiilor bolșevismului, se centrează pe avatarurile acestui fenomen politic, intelectual, economic, social, dacă vrei, civilizațional. Pentru că Lenin nu a condus doar o revoluție care a schimbat lumea, ci a fost și fondatorul unui nou sistem politic, al sovietismului ca proiect civilizațional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea ”saltul din imperiul necesității în acela al libertății””. Că a fost așa, că s-a petrecut acest salt, istoria a dovedit că nu, comunismul a însemnat orice altceva decât regatul libertății. O analiză a lui Lenin și a ce a însemnat acesta din punct de vedere istoric, translatând până în prezent, nu putea să fie făcută fără a-l aduce în discuție pe Slavoj Zizek, Alain Badiou, Jodi Dean, în condițiile în care se propovăduiește ”revenirea lui Lenin”. Revelatoare notații/analize/dialog precum ”(…) că extraordinarele etalări de filotiranie care au desfigurat stânga secolului XX nu vor dispărea pur și simplu după prăbușirea regimurilor comuniste.”, ”Dacă ne uităm la volumul Lenin Reloaded (2007), cartea editată de alții și de Slavoj Zisez, vedem că abundă în aluzii ezoterice, un fel de supraintelectualizare a subiectului”, Marius Stan; ”Resurecția utopiei”, ”Deconstruirea ideologică a drepturilor omului a dus la pariuri dezastruoase”, ”(…) pe un radicalism antiburghez menit să plaseze individul pe creasta unui val utopic irezistibil. Așa s-au născut escatologiile revoluționare pe care le amintești”, Vladimir Tismăneanu. Dialogul celor doi cu care începe Dosarul Lenin e doar un pretext, o invitație, pentru că, după această șarjă de întrebări/răspunsuri, volumul se construiește într-o veritabilă și fină analiză a epocii Lenin și a personajului însuși, împărțit în părți și subcapitole. ”Marxism, leninism, revoluții”. ”Discipoli, parteneri, critici”, ”Onoarea kremlinologiei” și partea a VI-a ”Înapoi la Lenin?”.
Ultima parte nu e întâmplător pusă sub semnul întrebării, e o analiză a unui fenomen existent, a unei nostalgii postmoderne extrem de prezente în lume, care crește pe tonuri foarte diferite, într-o încercare de a umple goluri, de a răspunde nevoii de ficțiune patologico-ideologizante. ”La această oră, filosoful sloven Slavoj Zizek este cel mai activ autoproclamat leninist în mediile intelectuale, la nord și sud, est și vest. Visul său nu este doar acela de a-l ”reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit ”deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neoescatologică, Zizek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukacs, Buharin și alții.”.
Nu e lipsită de importanță această ultimă parte care încheie volumul tocmai pentru că ea se acordează perfect cu ereziile prezentului, pentru că Lenin este, așa cum de fapt îl definesc autorii atât pe acesta cât și pe Marx, un mit. Iar dacă vorbim în termeni mitologici, atunci autorii propun în ultima parte, în această cheie, ”Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă” sau ”mitul politic al rusofobiei”. Volumul este cu atât mai prețios cu cât nu are aerul prăfuit, didactic al unei biografii, ci urmărește toate firele care au pornit de la Lenin până la, spre exemplu, ”Contrarevoluție și omor politic în Rusia lui Putin: ”Pourquoi ont-ilstué Nemțov?””, o anamneză fidelă, o interogare nu doar a faptelor, ci chiar o expunere a mobilurilor inconștiente, a distorsiunilor.
Citind cărți precum Dosar Lenin, te întrebi cum a fost/este posibilă construcția ororii, cum se ajunge de la idei aparent generoase, fie chiar și utopii, la crimă în masă, la exterminare, la industrializarea ororii. Sâmbătă seara, TVR 1 a difuzat emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, avându-l invitat pe Ion Mihăileanu. Dialogul cu Mihăileanu a fost evocator, un personaj care a traversat epoci istorice. De origine evreiască, acesta a evadat din lagărul de concentrare unde se afla în Cel de-al Doilea Război Mondial. După cum mărturisește, și-a schimbat numele evreiesc luându-și numele de Ion Mihăileanu. A fost comunist ilegalist, iar în ultima perioadă a războiului a fost gazetar la ”Ecoul”. A tradus în limba română opere ale lui Verne, Sartre, Malraux. În timpul comuniștilor, în perioada anilor 50, a fost redactor-șef al ”Scânteii Tineretului”. A părăsit România în 1985. Întrebat de Eugenia Vodă cum a fost totuși posibil să fi fost șef al ziarului de propagandă și să nu fi văzut ce era în jur, Mihăileanu răspunde că nu vedeai pentru că oamenii erau înflăcărați de idei, comunismul era privit drept ideologia binelui, pentru că despre închisori, precum Gulag, Canal, Sighet, s-ar fi aflat mult mai târziu. În vreme ce, declara Mihăileanu, extrema dreaptă își declara fățiș politica violenței. Întrebat de Eugenia Voda ce simțea atunci când vedea șpalturile articolele de propagandă, poza lui Stalin, fiind deja, potrivit declarațiilor sale, dezvrăjit de Koba, Mihăileanu răspunde :”Eram laș” Sufeream în tăcere. Înghițeam rahat. Cine era curajos într-un regim de dictatură? Cu vremea de astăzi nu se poate judeca vremea de atunci!”. Tocmai de aceea lectura istorică este necesară. Răul se insinuează. ”Diavolul în istorie” are mai multe fețe, întâi este seducția și apoi captivitatea. Aceasta din urmă aduce cu sine tot arsenalul terorii. Edificator este, în acest sens, și Cuvântul înainte al lui Mihai Șora la Dosarul Lenin, și care notează ”Ce înfățișări ia dictatul birocrației de partid, cât irațional și câtă teroare presupune mecanismul cultic, prin ce unelte lingvistice sau politice se ajunge la zeificarea liderului? – iată doar câteva întrebări la care volumul de față vine cu răspunsuri documentate și îndrăznețe: o radiografie inteligentă a destinului acestei născociri omenești numită totalitarism”. Dosarul Lenin, după Dosarul Stalin, va fi urmat de Dosarul Marx, un triptic al ororii comuniste, totalitariste, pentru un exercițiu de purificare, un veritabil catharsis.
