Ediţia care este indicată ca slujind drept reper pentru tălmăcirea în limba română a romanului „Firida ruşinii” de Ismail Kadare este una care are 1984 ca an de apariţie. Anul acesta – 1984 – are, este aproape inutil să o spun, multiple reverberaţii şi în Republica literelor şi în afara ei. Dacă indic doar romanul cu acelaşi titlu al lui George Orwell – şi tot avem la îndemînă o serie de idei de pus în discuţie cu privire la semnficaţia apariţiei cărţii lui Kadare, un autor care vine dintr-una dintre cele mai dure ţări de după Cortina de Fier în materie de practică – aşa-zicînd „ortodoxă” – a comunismului.
„Firida ruşinii” însă apare chiar mai devreme decît în 1984. Şi anume: în 1978. Dar cartea este terminată şi mai devreme: în 1976. Adică, într-un an despre care însuşi Ismail Kadare afirmă că, în Albania natală, se întîmplau lucruri teribile.
În cuvintele lui Ismail Kadare: „de la Tirana veneau ştiri proaste. Comploturi demascate în serie. Arestări una după alta. Teroare.”
Totuşi, „Firida ruşinii” este legată de 1984 – nu în primul rînd într-un sens concret, ci, mult mai strîns, într-unul profund. Fiindcă „Firida ruşinii” a luat seamă – şi, mai ales, autorul ei, Ismail Kadare – cu duhul întunecat care „locuieşte” în „1984”. Fiindcă, deşi ea nu a fost interzisă în Albania – aşa cum s-a întîmplat cu romanul imediat următor al lui Kadare („Palatul viselor”) -, ea este, subtil, aluziv, dar în mod substanţial, şi despre atmosfera în care Enver Hodja, tiranul comunist albanez, avea rol prim.
Pe scurt. Titlul: „Firida Ruşinii” este un loc din capitala unui mare imperiu – cel Otoman (nota bene: cartea face parte, de altel, din „ciclul otoman” al lui Ismail Kadare!) – în care erau expuse capetele tăiate ale celor care, într-un fel sau altul, dar de pe poziţii publice-politice semnificative, se opunea liniei oficiale – nu a Partidului – ci a Imperiului. Firida, în turcă, ne indică însuşi Kadare, înseamnă „piatra de aducere-aminte”. Şi tot el ne livrează şi traducerea liberă a acestei sintagme – „să înveţi dintr-o nenorocire”!
La o primă vedere, romanul acesta este, mai ales despre ce se întîmplă cu Ali Paşa – adică Ali cel Negru, Kara Ali -, cel care, dintr-o margine a unui Imperiu care dăduse deja un Mare Nesupus (Skanderbeg!), refuză să se supună Centrului. Capul lui Kara Ali-Ali Paşa-Ali cel Negru ajunge, desigur, în cele din urmă în „firida ruşinii” – şi povestea din spatele acestei deznodămînt ne spune că, în fond, cartea aceasta este despre mult mai multe.
Între altele, şi în mod fundamental, despre ceea ce – într-un moment de reflecţie – gîndeşte despre lumea şi despre viaţă cel care are slujba de a păzi căpătînile retezate „spre aducere aminte”, anume, paznicul Abdulla: „nici murmurul din piaţă, ce acoperea totul, nu-i dădea nici un răspuns la asta. În clipele acelea, în mintea lui Abdulla mecanismele statului apărea ca nişte roţi uriaşe, care, învîrtindu-se cu un scrîşnet înfundat, venit din adîncurile temeliilor sale vechi de opt sute de ani, împroşcau totul în jur cu catran. Era imposibil să zăreşti ceva în întunericul acela.”
Între altele: „Firida ruşinii” este (şi) o pildă despre cineva care îndrăzneşte – să aducă aminte despre libertate, fie şi în forma sa „mică” şi, nu arareori, problematică – eliberarea! Prin urmare – o carte periculoasă pentru duşmanii libertăţii, pentru tiranii, de ieri şi de azi. Inclusiv pentru tiranii de la Tirana. Nu numai pentru ei, desigur – dar şi pentru ei!
În mod fundamental: o carte scrisă, cap-coadă, încîntator. Cînd Ismail Kadare avea fix 40 de ani!
