Dincolo de calea ferată – filmul artistic al emigranţilor români

Ajunşi acasă, într-un Bucureşti plin de lumini, seara, românii îşi trag trolerele şi bagajele burduşite cu cadouri pentru cei dragi. Radu se întâlneşte cu Monica, soţia lui, după aproape un an în care au fost despărţiţi. Împopoţonată cu o rochie din satin ca de plastic, de un roz carnal, tensionată şi evitând atingerea lui, cei doi sunt vădit înstrăinaţi. Filmul se întinde pe durata unei nopţi întregi în care asişti la tensiunea cuplului ca un câmp de bătălie unde cei doi se apropie, se resping, se urmăresc amuşinându-se, el hotărât să o recâştige, ea, derutată şi încă îndurerată de absenţa lui. Dincolo de Bucureştiului bulevardelor luminate, al clădirilor din sticlă şi inox, e calea ferată care taie marele oraş despărţind lumea în două. Mahalaua îşi trăieşte viaţa la marginea oraşului. Şuieratul trenului mereu prezent. Mica lor căsuţă e parcă tot mai mică pentru că cei doi sunt speriaţi de reîntâlnirea pe care şi-au imaginat-o de mii de ori. Ea îl anunţă că l-a înşelat. El taie tacticos cârnaţi şi rupe din pâine parcă prelungind clipele încercând să dilueze vestea tocmai primită. Sunt stingheri şi speriaţi. Cumva pare neverosimilă rochia ei, dar afli curând că ea a preferat să fugă la nunta care are loc în mahala fără să îi spună lui Radu, lăsând discuţia lor neterminată, furişându-se din patul unde doarme băieţelul lor  Luca, care tresare în somn când trenul trece pe lângă casă. Dar nu e ca şi cum Monica ar fi fugit în lume, în mahala toată lumea se ştie cu toată lumea, iar nunta e miezul nopţii. Radu ajunge la nuntă pentru că muzica lăutărească se aude de cum iese din casă derutat de lipsa soţiei. Muzică, chiuituri şi şuieratul trenului care taie noaptea ca un cuţit.

Deşi pe afişul filmului eşti anunţat că este comedie, filmul şi în special scena nunţii are ceva din tragicul scrierilor despre mahala ale lui Panait Istrati, din mahalaua care esenţializează viaţa şi moartea, dragostea şi ura, frica şi curajul, nebunia şi vitalitatea / virilitatea, lupta şi abandonul. Regizorul nu cade în capcana unei nunţi cu manele, ci rafinează tema nunţii cu lăutari care cântă muzică lăutăreaacă veche, romanţă de inimă albastră. Fără scena nunţii filmul ar fi fost plat, o poveste din miile posibile şi probabile ale emigraţiei românilor care pleacă dintr-o ţară dezorientată care lor nu le mai poate oferi siguranţa zilei de mâine. Filmului întoarcerii acasă, înstrăinat, al rupturii, al inimii înjumătăţite între străinătăţuri şi acasă, în mahalaua mustind de viaţă. Între două lumi, la mijloc, inima.

Regizorul pune laolaltă metaforele viaţă şi moarte, viaţa fără menajamente, în culori tari, iar când nunta s-a sfârşit şi e dimineaţă, Radu şi Monica plecând de la nuntă trec pe lângă cimitir. E doar o imagine parcă secundară dar metafora cimitirului despărţit de mahala de calea ferată e un detaliu pus acolo pentru a da greutate, viaţa şi moartea laolaltă, un film din multe detalii care refac o poveste de dragoste. Nu ştii dacă cei doi s-au împăcat, tensiunea e încă acolo. Ea e doar o femeie rănită, plusând iraţional, rănindu-l, spunându-i că pentru ea totul e gata. Pentru Radu nu e gata, spune el. Acasă fiind în patul lor, alături de copil, de fata care a avut grijă de copil cât timp au fost plecaţi la nuntă, Radu îi întoarce spatele soţiei parcă abandonând, obosit de o noapte întreagă în care a făcut tot ce a putut pentru ca ea să îl primească înapoi. Abia atunci ea se întoarce spre el şi adorm îmbrăţişaţi. Filmul se termină cu happy end, cei doi alături de copilul lor pe o plajă însorită din Italia.