Pe scurt: a fost un poem mai întîi. Sau chiar altceva (nu neapărat mai puţin!) decît un poem: „la bază, secvenţele care alcătuiesc Microistorii au fost asemenea unor mostre de istorie orală, materia lor brută fiind tratată într-o cheie poetică”. Apoi, ne spune tot autorul poemului (citatul prim din acest text îi aparţine), un schimb de mesaje – pe Facebook! -, unul care îl duce acum pe autorul poemului la ideea că „lumea noastră supertehnologizată (cei din viitorul nu foarte îndepărtat probabil că vor rîde de această afirmaţie) poate fi nu doar vampirizantă, ci şi extrem de eficientă”. Pesemne că a fost şi ceva chimie între doi oameni. În final, o carte – scrisă la „patru mîini”, cum se spune, dar concepută, de fapt, de şase (doi autori de texte plus un grafician foarte inspirat).
Aceste microistorii – în care cel care le-a prelucrat poetic a vrut „să arate că şi vieţi insignifiante pot vorbi corespunzător despre totalitarism (chiar dacă fără glorie pentru personajele implicate), că un sistem atît de monstruos precum comunismul poate fi „citit” indiferent unde pui lupa, că răul se vede pînă şi-n pliurile unor destine secundare ” – sînt re-citite, deci re-interpretare de un profesionist al istorie comunismului. De cel mai important specialist în comunismul românesc.
Autorul poemului „Microistorii” este Ciprian Măceşaru. Autorul eseurilor (blitz!), cel care participă la „un dialog istorico-poetic” este Vladimir Tismăneanu.
În poem, dar şi despre poem, Ciprian Măceşaru spune aşa:
„Aici e ceva din viaţa mea, destul de mult, dar e şi ceva din alte vieţi, posibile şi imposibile, ştiute şi neştiute, nu mă interesează să predau o fişă de post, o fişă medicală, o anamneză, ci să spun adevăruri, indiferent ale cui sunt.
Poza de grup e una inventată. Se pot regăsi în ea foarte mulţi oameni. E o poză adevărată şi falsă în acelaşi timp, ascunde poveşti peste poveşti, poveşti în poveşti, oameni în oameni.
Nu suntem niciodată singuri, purtăm în noi vieţile altora”.
În „poza de grup”, co-autorul Vladimir Tismăneanu se regăseşte şi spune adevărul său inclusiv despre „umbrele trecutului”, Nicolae şi Nicu Ceauşescu, bunicii lui Nicu Ceauşescu, Palatul Primăverii, bibciletele în socialism, motoretele Vespa şi Lambretta, tipurile de pîine disponibile în comunism, Paul Ioanid, televizoarele alb-negru, sifoanele de altădată, avoturi în comunism, Ion Iliescu, Cartea sănătăţii şcolarului, legumele şi memoria în comunism. „Purtăm în noi vieţile celor care n-au cedat, n-au disperat, n-au abdicat, în pofida unei lumi sufocante, degradante şi aberante. Purtăm în noi speranţa”, notează Vladimir Tismăneanu, în dialog cu un vers din poemul lui Ciprian Măceşaru, şi îmi vine să spun că şi indică, în felul acesta, un alt fel de lectură posibilă cu privire la sensul vieţii în comunism.
Aşadar, un poem, un „document” poetic tare cu privire la felul în care rămîne în memoria afectivă, în memoria „la purtător” ceva atît de teribil precum a fost comunismul – în cazul de faţă, comunismul românesc. Şi un comentariu eseistic-confesiv, în mai multe privinţe empatic şi, deopotrivă, competent. Al omului care, dintre cei care s-au pronunţat, a spus lucruri esenţiale – în mii de pagini admirabile – în legătură cu urîtul adînc al comunismului românesc.
Forţa textelor adunate în această cărticică miezoasă este sporită de imaginile –numeroase şi excelente – care sînt reproduse aici. Avem de-a face, mai precis, cu 20 de colaje în care chipul „totemic” ale comunismului ceauşist e prelucrat şi plasat în contexte istorice şi fotografice dintre cele mai neobişnuite. Aceste 20 de colaje – pe care merită nu doar să le frunzăriţi în grabă, ci să le priviţi cu atenţie şi să reveniţi la ele – îi aparţin lui Mihai Coşuleţu, autor, deopotrivă, al copertei şi al concepţiei grafice a acestei cărţii.
Rapid şi empatic spus: Trei sute de ceauşeşti liliputani este o admirabilă carte de aducere aminte!
