Sub ochii Rusiei- laboratorul Regulamentar

Doar aparent îndepărtată istoric, epoca regulamentară este laboratorul in care se făuresc imaginile şi miturile care definesc modernitatea românească. Aliaj unic de schimbare dramatică şi de închistare autocratică, intervalul regulamentar inaugurează un timp care nu mai are nimic în comun cu cel de dinaintea sa. Nu doar statul se naşte în Principate, ci şi o percepţie colectivă despre identitatea naţională. Construcţia acestei identităţi este una dintre mizele imensului travaliu care se desfăşoară înainte de 1848.

În acest malaxor regulamentar se amestecă liberalismul, constituţionalismul,naţionalismul, protectoratul rus şi loialitatea servilă a domnilor faţă de proconsulii ţarişti. Memoria acestui regim este una care modelează comportamentul elitelor în deceniile care vin. Ostilitatea faţă de Rusia este alimentată de trauma ingerinţelor şi a presiunii exercitate, constant. Recursul la Europa şi ambiţia de a stabili un cap de pod occidental la Dunăre apar ca alternativă politică în acest moment istoric. Sincronizarea, oricât de timidă, se produce, acum, sub semnul emulaţiei pe care o creează contactul cu Franţa şi relatinizarea limbii române înseşi. Suntem, cu toţii,copii ai epocii regulamentare. De acolo vin către noi primele încercări romantice de definire a geniului naţional, de acolo ajunge până la noi idiomul literar pe care îl făuresc traducerile şi operele originale.

Umbra lui Heliade şi silueta lui Asachi nu sunt singure. Un întreg continent de instituţii şi de sensibilitate se dezvoltă acum. Modernizarea nu este restrânsă doar la vestimentaţie- ea atinge o societate întreagă şi face să se ivească întrebările şi tulburările romanticilor. Bonjuriştii sunt fii ai acestui timp. Din aristocraţie se ridică generaţia care va contesta nu doar jugul rusesc, ci şi ordinea privilegiilor întemeiate pe naştere. Tumultul de la 1848 îşi are rădăcinile în căutările de acum. Michelet, Quinet, Mickiewicz, Mazzini, Lamartine sunt geniile care luminează noul imaginar intelectual. Această mutaţie are loc acum, sub ochii Rusiei, la marginile unui imperiu al încremenirii, guvernate de Nicolae I, despotul în uniformă militară.

Rusia şi românii

Regimul regulamentar poartă amprenta întâlnirii fatidice cu Rusia. Între 1829 şi 1853, puterea Rusiei se află la apogeul ei în Principate. Direct sau indirect, imperiul decide soarta românilor şi a guvernării lor. Scenariul anexării este la fel de plauzibil ca şi cel al protectoratului. În cele din urmă, Regulamentele Organice codifică această interferenţă rusă în afacerile unor state a căror suveranitate este sever limitată.

Dar ordinea regulamentară este cu mult mai relaxată juridic şi mai generoasă decât aceea de care beneficiază Imperiul însuşi. Făra a fi o constituţie, căci termenul de constituţie este interzis, Regulamentele instituie o formă embrionară de constituţionalizare, încadrând autoritarea Domnitorilor în limitele unor aranjamente legale. În această margine a Imperiului, Rusia îşi permite un experiment similar cu cel pe care îl întreprinde in Finlanda şi în Polonia de până la 1831. Este vorba de un regim politic care acceptă, până la un punct, existenţa unor limitări juridice ale autocraţiei. Simbolic, adunările de stări modernizate de la 1834 contrastează cu monolitismul guvernării din Imperiul Rus. Prezenţa lui Pavel Kiselev în cadrul administraţiei de ocupaţie este semnificativă, in măsura în care Kiselev are un trecut care îl apropie de decembrişti, dar şi un viitor la nivelul cel mai înalt al Imperiului. Asemenea lui Speranski, Kiselev exprimă această tendinţă de reformare prudentă care supravieţuieşte reprimării mişcării de la 1825.

Privită în acest context al Rusiei şi al imperiului ei, ordinea regulamentară încetează să mai fie un accident exotic. Ea se supune unei logici politice precise şi unui proiect de expansiune teritorială. Principatele sunt un avanpost al ţarilor, iar prioritatea este limitarea impactului pe care ideile revoluţionare şi subversive îl pot avea asupra Rusiei şi zonei ei hegemonice. Stricteţea cenzurii, cu precădere în Moldova, atenţia cu care sunt examinate călătoriile şi contactele intelectuale, toate aceste strategii sunt similare celor pe care Rusia le aplică pe teritoriul ei. În paginile sale memorabile, Marchizul de Custine a reţinut încremenirea de granit a Rusiei lui Nicolae I. Dar tot acum în Rusia decadei prodigioase, spre a relua formula lui Pavel Annenkov şi a lui Sir Isaiah Berlin,se ivesc semnele intelighenţiei ruse. Anii dintre 1838 şi 1848 sunt cei ai lui Bielinski şi ai cercului său. Subversiunea nu poate fi eliminată complet.

Interacţiunea cu Rusia din anii regulamentari va modela imaginarul politic al paşoptiştilor. Demascarea protectoratului ca dominaţie brutală este ambiţia care nu va fi niciodată abandonată. Alianţa cu Europa şi cultivarea Turciei sunt manierele de contracarare a acestui avans fatal. Contactul cu Franţa diseminează, la nivelul elitelor, legenda neagră a ţarismului. Exilul revoluţionar polonez este maestrul de gândire venerat. Protectoratul rus nu poate limita această extindere, continuă, a rusofobiei. Cariera lui Ion Câmpineanu îi inspiră pe cei care vin după el. Omagiul lui Ion Ghica de peste decenii este semnul acestei continuităţi.

Romanticii şi revoluţia

De la Ioan C. Filitti şi Pompiliu Eliade până la E. Lovinescu şi Paul Cornea, o ilustră tradiţie de istorie intelectuală a explorat acest deceniu care pregăteşte anul 1848. Spiritul critic moldovenesc, spre a relua pe G. Ibrăileanu, se conturează,acum. Romanticii noştri se afirmă ca semne ale unui viitor pe care regimul regulamentar nu îl mai poate controla.

Inventarea statului este simultană cu inventarea romantismului şi cu descoperirea mirajului revoluţiei. Societăţile culturale de acum sunt, adeseori, dublate de organizaţii secrete, de obedienţă masonică. Intenţia Rusiei de a provoca o modernizare supravegheată şi autocratică se confruntă cu energiile contestatare ale mediului autohton. Proconsulii ruşi fac apel la vigilenţă, spre a limita avansul unei gândiri subversive. Dar sincronizarea romantică nu poate fi oprită. Mai mult sau mai puţin radical, mai mult sau mai puţin avântat, mai mult sau mai puţin eterogen cultural, romantismul paşoptist contaminează peisajul intelectual şi propune o nouă paradigmă. Controlul rusesc nu poate fi la fel de atent şi de eficient ca în Imperiu. Fondarea societăţilor de studenţi români, momentele de celebrare de la Paris, elogiile rostite de un Dumitru Brătianu în prezenţa maeştrilor veneraţi, toate acestea indică accelerarea unei mutaţii ce conduce la delegitimarea ordinii regulamentare. Experimentul de la 1834/ 1849 stimulează, deloc paradoxal, forţele de contestare anti-ruse.

Educaţia politică şi intelectuală a romanticilor are loc în acest context saturat de paradoxuri. Cenzura este prezentă şi interzicerea “ Propăşirii” este o probă a vigilenţei sale. Dar, dincolo de această suprafaţă de represiune ţaristă, Principatele îşi dezvoltă o reţea de personalităţi şi de mituri. În Moldova, ca şi în Valahia, ramurile paşoptiste îşi dezvoltă propriul lor cod cultural. Convergenţele sunt frapante- pentru Bălcescu, ca şi pentru Kogălniceanu, regenerarea trece prin reabilitarea geniului naţional. Tradiţia este cartea de istorie a neamului. “Dacia literară” este manifestul unei direcţii de patriotism romantic. În Valahia, exuberanţa poetică a lui C.A. Rosetti anunţă pe căuzaşul de mai târziu.

Sub ochii Rusiei, epoca regulamentară este laboratorul în care se forjează un discurs despre individ şi despre inventarea naţiunii. Poezia şi proza, teatrul şi istoria apar, în acest moment al paradoxurilor. Emanciparea de sub tutela Rusiei este grăbită de această sincronizare memorabilă. Opţiunea occidentală a românilor este alegerea făcută în anii regulamentari. Ex Occidente Lux! Exclamaţia înscrisă de E. Lovinescu în ” Istoria civilizaţiei române moderne” este manifestul unei întregi generaţii. Începuturile noastre sunt legate de acel timp al căutărilor.