— Presupun că îşi face griji teribile pentru partea lui din încurcătură.
— Teribile. De aceea mi aş fi dorit ca astăzi să nu fi venit şi Dolly. Dar el a vrut să vină cu toţii. Trebuia.
— De ce i a chemat ?
Margaret nu a răspuns.
— Meg, pot să ţi spun ceva ? îmi place Henry.
— Ar fi ciudat să nu ţi placă, a zis Margaret.
— Înainte nu mi plăcea.
— Nu ţi plăcea !
Şi a coborât ochii o clipă, spre abisul negru al trecutului. Reuşiseră să l traverseze, întotdeauna fără să i pomenească pe Leonard şi pe Charles. Îşi clădeau o nouă viaţă, neştiută şi plină de linişte. Leonard era mort ; Charles mai avea doi ani de închisoare; înainte de vremea aceea, nu văzuseră întotdeauna limpede. Acum era altfel.
Colecția Biblioteca Polirom
Seria EsențialE. M. Forster
Howards End
Traducere din limba engleză de Cornelia Marinescu
— Îmi place Henry pentru că îşi face griji.
— Şi el te place pe tine pentru că tu nu ţi faci.
Helen oftă. Părea umilită şi îşi îngropa faţa în mâini. După un timp făcu o trecere mai puţin abruptă decât poate părea :
— Cât despre dragoste…
Margaret nu se oprise din lucru.
— Vreau să spun, dragostea unei femei pentru un bărbat. Odinioară credeam că viaţa mea ar trebui să depindă de asta şi eram mânată încoace şi ncolo, în toate părţile, ca şi cum ceva mă rodea pe dinăuntru. Dar acum totul este liniştit ; se pare că m am vindecat. Acel Herr Forstmeister, despre care îmi tot scrie Frieda, are probabil o fire nobilă, dar nu înţelege că eu nu mă voi căsători niciodată cu el sau cu altcineva. Nu este vorba de ruşine sau de lipsă de încredere în mine însămi. Pur şi simplu nu aş putea. Sunt terminată. Ca fată, visam la dragostea unui bărbat şi credeam că, la bine şi la rău, iubirea trebuie să fie cel mai măreţ lucru. Dar nu a fost aşa ; a fost un vis. Eşti de acord ?
— Nu sunt de acord. Deloc.
— Ar trebui să mi amintesc de Leonard ca de iubitul meu, zise Helen, păşind jos, pe iarbă. Eu l am sedus şi l am ucis, şi măcar atât pot să fac. Într o după amiază ca asta aş vrea să mi pot închina tot sufletul lui Leonard. Dar nu pot. Nu are rost să mă prefac. Îl uit. (Ochii i se umplură de lacrimi.) Nimic nu pare să aibă noimă… draga mea, scumpa mea… (Izbucni în plâns.) Tommy !
— Da, vă rog ?
— Nu l lăsa să încerce să se ridice în picioare… Există ceva în mine care tânjeşte. Mă uit la tine, cum îl iubeşti tu pe Henry şi cum îl înţelegi, mai bine cu fiecare zi, şi ştiu că moartea nu ar reuşi să vă despartă câtuşi de puţin. Dar eu… am oare vreun defect îngrozitor şi respingător?
Margaret a întrerupt o, spunând :
— Oamenii sunt cu mult mai diferiţi decât se spune. Peste tot în lume, oamenii sunt îngrijoraţi că nu se pot împlini cum trebuie. Ici şi colo, ei dezvăluie acest lucru şi asta le aduce alinare. Nu ţi face griji, Helen. Împlineşte ceea ce ai ; iubeşte ţi copilul. Eu nu iubesc copiii. Sunt recunoscătoare că nu am nici unul. Pot să mă joc cu frumuseţea şi farmecul lor, dar asta este tot… nu simt nimic concret, nici un crâmpei din ceea ce ar trebui să fie. Iar alţii… alţii merg chiar şi mai departe, şi se mută cu totul în afara umanităţii. Un loc, la fel de bine ca o persoană, poate prinde strălucire. Nu înţelegi că toate acestea, până la urmă, duc la alinare ? Fac parte din bătălia împotriva unifor¬mităţii. Diferenţele… eternele diferenţe, răsădite de Dumnezeu în sânul unei singure familii, în aşa fel încât să existe întot¬deauna culoare ; şi mâhnire, poate, dar culoare în cenuşiul cotidian. Aşa că nu te pot lăsa să ţi faci probleme legate de Leonard. Nu amesteca latura personală, când nu e cazul. Uită l.
— Da, da, dar Leonard cu ce s a ales de la viaţă ?
— Poate cu o aventură.
— Şi asta este destul ?
— Pentru noi, nu. Dar pentru el…
