Capitolul IX
Despre arta de a raţiona (a ancheta). Teorie şi anchetă preliminară în cazul Vargas.
— Cea mai potrivită manieră de a ancheta într-un asemenea caz, spuse Quaresma, trece prin trei stadii de raţionament. Primul constă în a determina dacă a fost sau nu o crimă. Odată acest lucru stabilit ca afirmaţie, trebuie să determinăm când – iar uneori, şi unde – şi de ce a fost comisă acea crimă. În al treilea rând, prin intermediul elementelor adunate în timpul acestor prime două faze ale anchetei, şi îndeosebi în cursul celei de-a doua faze, trebuie să stabilim cine a comis crima.
Vorbea cu o precizie care, deşi părea literară, era înainte de toate logică, şi deşi dădea impresia că era un text scris, era înainte de orice un discurs exact.
Raţionamentul sau, într-un sens ceva mai larg, inteligenţa, lucrează pe bază de senzaţii – adică datele pe care ni le furnizează simţurile, ale noastre sau ale altor persoane –, ceea ce, în termeni juridici, se numeşte o mărturie. După ce raţionamentul a lucrat pe baza acestor date, cântărind valoarea de mărturie ce decurge din fiecare, comparându-le pe unele cu altele, şi – de fiecare dată când asta e posibil – obţinând din aceste date (cunoscute) alte date (necunoscute până atunci), reuşim astfel să intrăm în posesia a ceea ce numim fapte. Raţionamentul, lucrând pe baza datelor furnizate de simţuri, extrage din ele fapte, iar din acest motiv putem să-l numim raţionament concret. Când datele provin din mărturii verificate ca sigure; când odată comparate între ele acestea nu se contrazic; şi atunci când, fie separat, fie împreună cu altele spre care ne conduc să le descoperim, ele sunt suficient de numeroase pentru ca faptele ce rezultă din ele să alcătuiască un ansamblu coerent şi logic, ceea ce ne permite în mod neîndoielnic să stabilim, în natura lui, cauzele şi finalitatea, adică evenimentul pentru care aceste fapte constituite numai nişte detalii, atunci ancheta e terminată, iar ca să ajungem acolo a fost suficient raţionamentul concret.
Quaresma, descifrator
Fernando Pessoa
(roman)
Selecţie, traducere din portugheză, prefaţă şi note de Dinu Flămând
Seria de autor Fernando Pessoa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Totuşi, asta nu se produce decât rareori, adică în puţinele ocazii când evenimentul e simplu, deci e alcătuit dintr-un număr mic de detalii, iar acestea sunt uşor de verificat. Din momentul în care cazul e mai complicat sau mai obscur, trebuie să ne batem împotriva dificultăţilor ce decurg din lipsa de fiabilitate a mărturiilor (iar în marea lor majoritate martorii nu sunt fiabili, fiindcă le lipseşte simţul de observaţie, sau din pricina unor presupuneri naturale sau sentimentale, când nu e vorba de o intenţionată rea-credinţă); din insuficienţa datelor, care face dificilă compararea unora cu altele; şi din lipsa de raporturi între ele, ceea ce face dificilă descoperirea altor date prin intermediul lor, date încă ascunse. Iar în cazul unor crime datele au tendinţa să fie dubioase, rare, încât din pricina rarităţii lor nu rezultă evidente legături între ele. Întrucât cineva care comite o crimă, când nu e vorba de o crimă survenită brusc, pricinuită de pasiune sau de nebunie, caută să lase cât mai puţine urme care să arate că a fost o crimă; şi să nu existe, de asemenea, nici un martor, sau aproape nici unul, din momentul în care a fost pregătită sau executată această crimă, sau despre consecinţele imediate pe care ea le provoacă. De unde şi raritatea faptelor, din pricina asta sau din cauza lipsei de legături între fapte, fiindcă în interior fiind ceva care este puţin, şi conexiunile tind să fie puţine. În sfârşit, în materie de crimă tinde să fie mai abundentă raţiunea care face să avem mărturii dubioase. Caracterul secret al unei crime influenţează observaţiile pe care le facem asupra ei, sau în legătură cu ea, făcându-le imperfecte. Iar caracterul interesant al unei crime tinde să producă mărturii de natură involuntar conjuncturală, cu elemente emoţionale, pe care el le provoacă, deci să furnizeze mărturii bazate pe idei preconcepute. Iar atunci când o mărturie pleacă, indiferent dacă noi ştim sau nu, de la momentul în care există o complicitate directă în acţiune sau o complicitate indirectă din pricina simpatiei sau a antipatiei, martorul tinde să fie de rea-credinţă, adică intenţionat fals.
Iată de ce în majoritatea crimelor premeditate, dacă cel care a plănuit este destul de viclean sau de inteligent, şi dacă în domeniul crimei nu se produce nici un incident exterior care să deranjeze planul conceput dinainte, sau dacă după crimă nu iese la iveală vreo greşeală a criminalului sau vreun denunţ din partea altcuiva care să atragă apoi atenţia asupra ei, în mod normal există o insuficienţă de date şi, în consecinţă, o lipsă de conexiuni între ele, deci şi de mărturii cu un grad de fiabilitate variabilă care fac că obişnuitul raţionament concret devine prea puţin capabil, dacă nu chiar incapabil de-a dreptul, să descopere, în totalitatea şi în natura lui, care a fost evenimentul.
