Interviu Dinu FLĂMÂND: „Suntem în căutarea autorului care să vină să ne răspundă la întrebări pe care nu ştim să le punem”.

 

Dialog Cristian Pătrăşconiu – Dinu FLĂMÂND.

A scris şi proză poliţistă Fernando Pessoa. Ce NU a scris?

A scris atîtea alte lucruri. Da – pare mai uşor să spunem ce nu a scris. Ştiti că, recent, a fost publicată o antologie de scenarii de filme făcute de Fernando Pessoa? A vrut la un moment dat să facă filme – şi a  schițat scenarii de filme. Ştiţi că a făcut un prim catalog de sistematizare a firmelor – aşa cum acum există pe internet – ca să le pună în relaţie unele cu altele? Se întîmpla cînd lucra împreună cu cumnatul său la acea revistă de contabilitate. El considera că prima lui specializare este contabilitatea…

Şi un uriaş scriitor rus spunea că, în primul rînd, e medic…

Da. Exact. Fernando Pessoa – contabil! Genial! Deci, ce nu a făcut? Ce nu a făcut? A fost editor, a fost traducător…Tot timpul a avut proiecte. Proiecta chiar să se însoare la un moment dat. Proiecta să cîştige un concurs de şarade în Marea Britanie, ca să poată să se însoare cu Ofelia. În sfîrşit…Avea mereu foarte multe proiecte. Proiecta să scrie şi el un Faust – şi a compleat toată viața proiecul său  „Faust” care se apropie ca dimensiuni de opera omonimă a lui Goethe.

Dar, a propos de nuvelele poliţiste – de aici a plecat dialogul nostru: proza de acest tip face parte dintre primele sale proiecte, încă de cînd era elev la liceu. Citea, cînd era elev de liceu,mai cu seamă din Egdar Allan Poe şi din Conan Doyle. Deja era pişcat de dorinţa de a deveni autor şi şi-a inventat un autor care ar fi trebuit să scrie. Şi, apoi, repede şi-a inventat un altul – care trebuia să scrie despre primul autor, să şi comenteze cum ar veni. Aşadar, înainte de a exista materialul, acesta trebuia să fie şi comentat şi amplificat. A trecut un timp pînă cînd a inventat şi un detectiv – un personaj principal care să lege aceste tentative de proze poliţiste. De fapt, nu erau proze poliţiste; după modelul lui E.A. Poe, erau mai degrabă „proze enigmatice”, nu însă și bizare. La Poe, dacă ne gîndim, avem de-a face cu o proză fantastică, citim o proză a misterului. Şi Fernando Pessoa  era atras de mister încă de cînd era foarte tînăr. Încă de atunci îl intriga și îl făcea să fantasmeze, să investigheze partea nevăzută a realităţii. Prin urmare, proza lui aşa-zis poliţistă porneşte din acest gust al misterului pe care i-l facilitau lecturile din E. A. Poe. Dar şi altele, din Marlowe, din Shakespeare, din mari clasici pe care îi frecventa încă din adolescenţă.

flamand 0

Ce facem, atunci, cu aceste texte poliţiste, aşa-zis poliţiste? Unde le punem, în contextul operei lui Fernando Pessoa?

Nu e simplu de răspus. Oricum el și heteronimii săi au scris și proză, mai cu seamă Alberto Caeiro. Dar textele sale de suspans polițist abia  sunt descifrate, regrupate şi editate – bunăoară, în Portugalia sînt editate într-o ediție unitară doar de vreo zece ani. Eu cred că ediţia românească a acestor texte este a treia sau a patra traducere într-o altă limbă. Şi nu sînt toate, nu am integrat aici textele sale în engleză. Cu excepţia primului text, „Cazul Vargas”, celelalte sînt de dimensiuni mai reduse, proiecte la care Pessoa revenea din cînd în cînd şi, la un moment dat, uita cum îşi denumise personajele, dar ştia ce vrea să spună. Însuşi principalul său personaj, acest „descifrator”, acest detectiv, purta inițial alt nume. Pentru organizatoarea ediției portugheze dificultatea a constat în colaționarea fragmentelor, în reconsituirea proiectului.  Și celelalte personaje au nume fluctuante pentru că Pessoa scria la intervale mari, nu recitea ce scria, nu avea totdeauna sub ochi ceea ce scrisesem cu ceva timp în urmă. Dar avea proiectul sau proiectele în cap, undeva. Avea o linie pe care o urma şi, bineînţeles, improviza – căci îşi imagina şi atîtea alte lucruri. Însă, ceea ce este uluitor este faptul că tipul de proză polițistă pare să fie de  la bun început definit, unitar, cu insistență nu pe acțiune ci pe  motivațiile inaparente care duc la crimă sau încearcă să o mascheze. Cu tot caracterul fragmentar al textelor, pînă la urmă povestirile se leagă, pînă la urmă fragmentele pe care le-a culcat pe hîrtie au coerenţă. Ana Maria Freitas, cea care a făcut ediţia din Portugalia, propune o distibuție a acestor fragmente în posibilul proiect pessoan, adică încearcă să intre în pielea lui, și în bună măsură reușește. Așadar ercetătorii lui Pessoa sunt obligaţi să coopereze cu el, să se familiarizeze cu proiecte sale, să continue oarecum reconstituirea acestei opere din fragmente,  la ani buni distanţă după dispariţia lui şi pe un material extrem de bogat. Ceea ce dă rezultatul extraordinar că această carte stă în picioare. Aproape nici o nuvelă din ea nu este terminată; cu toate acestea, nuvelele de aici conturează un personaj u-lu-i-tor. Acest Quaresma!

Învăţăm logică, despre logică, învăţăm metafizică de aici, din prozele cu acest Quaresma?

Bineînţeles.  E ca şi cum ai zice că avem de-a face cu un mare profesor de logică. Hai să nu zicem Artistotel, ci mai degrabă un profesor de-al nostru, Anton Dumitriu – cel care a scris „Istoria logicii”. Şi, ajunşi aici, aş vrea să pun un punct important pe un „i” important: acest fals detectiv, care atît de minunat îşi spune „descifrator de enigme”, ce este el? El pare plictisit de viaţă, sau animat doar de ceea ce ea ne ascunde! Un doctor care nu a fost niciodată doctor, un intelectual cu capacităţi de raţionament extraordinare, un sistematizator al viului şi al situaţiilor din viaţă; cineva despre care ai spune că nu suportă neclaritatea din viaţă şi că, de fapt, el pluteşte în acest plancton de enigme – care este viaţa noastră de zi cu zi – şi, la un moment dat, cînd sînt anumite enigme strigătoare la cer, aşa cum sînt crimele, intervine şi pune laolaltă elementele de care dispune toată lumea şi numai el reuşeşte să găsească resorturile care au dus la acea crimă, care motivează un anumit comportament uman ce ajunge în situaţia disperată de crimă. Pînă la urmă, Quaresma este un om în faţa enigmei vieţii.  Oedip în fața Sfinxului. Aceasta este Marele Descifrator! Enigma poliţistă este doar una dintre enigmele vieții, iar Pessoa sugerează că ar fi și cea mai modestă. Insă Pessoa doar simulează că se pretează la un gen popular, cum e romanul polițist. La un moment dat, pe descifrator, pe cel care dă de capăt crimelor, îl interesează foarte puţin ce se va întîmpla după aceea. Există la un moment dat un personaj – şi ce inventivitate la Pessoa! – care este şi naratorul, şi autorul crimelor. El ne tot povesteşte, fără săp se dea  de gol, într-un stil mai degrabă neutru,  ce s-a întîmplat, expune faptele; şi, la un moment dat, îi spune lui Quaresma, într-o discuţie pe care o au cei doi – bine, doctore Quaresma, puneţi odată mînă pe criminal, ca să lămurim toată problema? Şi imediat, naratorul – care e şi criminalul – spune ceva de acest gen: în acel moment, am simţit mîna doctorului Quaresma pe umăr! Şi, de aici înainte, proza se modifică radical. Îl simţi pe narator cum îngheaţă; cum îngheaţă de stupoarea faptului că doctorul Quaresma a ghicit că el, naratorul adică, era autorul crimei.

Bineînţeles că pe Quaresma nu îl interesează justiţia, nu îl interesează să se facă dreptate în imediat, să se facă dreptate din perspectiva moralei și a dreptului. El şi spune, după ce a dezlegat enigma, că rămîne la latitudinea criminalului ce face – dacă se autodenunţă, dacăî nu va mărturisi nimic, dacă pleacă în Brazilia, ş.a.m.d. Pentru el, existenţa enigmei este o enigmă. Cum e posibil să existe această lume cu atîtea enigme? Ei bine,  în această suprapunere de enigme , care este structura lumii, el se angajează să reducă, pe cît posibil, din cantitatea aceasta uriaşă de enigme.

flamand 1

Preiau puţin o sugestie din ultima parte a răspunsului dvs şi vă întreb: cum a fost cu putiinţă Fernando Pessoa?

E o întrebare atît de complexă şi sînt sigur că la ea nu există un singur răspuns posibil. În primul rînd, trebuie să ne imaginăm un adolescent foarte dotat care, plictisindu-se în vacanţe, inventa – de fapt, o făcea de cînd era copil… – personaje, îşi inventa personaje şi îşi scria un jurnal. Scria de mînă şi, din rîndul personajelor inventate de el, avea deja colaboratori – făcea, aşa zicînd, o muncă de redacţie pentru că îi plăcea că exista ceva numit ziar, copiind lumea adulților dar și inventându-și una care îi aparținea numai lui.

Trebuie să ne mai imaginăm că acest copil era deja genial – prima poezie, scrisă pentru mama lui la o vîrstă foarte fragedă, poate fi oricînd publicată în orice antologie. E ceva naiv, poate aparent naiv, dar de o frumuseţe şi o candoare impecabile. Avea o înzestrare ieşită din comun – şi pentur imaginaţie, şi pentru ideaţie, şi pentru a pune în cuvînt, pentur a culca în cuvinte ideile şi imaginile. Imaginaţia lui mergea foarte repede spre semantizare. Citea mult, avea o inteligenţă vie, ieşită din comun.

Pe urmă, foarte devreme, la el  a apărut problema identităţii. Probabil într-un mod mai grav şi mai imperativ decît la oricine altcineva. S-a întîmplat în momentul în care el s-a şi desprins de Freud şi acest moment este unul foarte important. Îl citise şi pe Freud, dar foarte rapid a devenit un antifreudian 100% convins. Ideea lui e că nu subconştientul ne joacă feste, nu partea ascunsă din noi, ci partea evolutivă din noi, acea parte care se tot defineşte. Noi sîntem o identitate evolutivă; nu sîntem, crede Pessoa, o sumă de identităţi, dintre care unele sînt ascunse şi ca să ne înţelegem pe noi înșine, trebuie să vină cineva ca să ne ajute să scoatem afară aceste parţi ascunse. Nu! Noi ne definim exact aşa cum lumina se defineşte prin univers vizitînd alte spaţii. Este uluitoare și insolită această viziune a lui Pessoa. Ee este aproape singurul care dovedeşte că, de fapt, omul e produsul propriei sale vieți, prin imaginaţie şi aleatoriu. Că viaţa cuiva e influenţată de tot ce e în jurul tău şi de tot ce se întîmplă. Că identitatea ta este ceva în mişcare. De aici, extraordinara sa formulă: fii plural ca universul! Nimeni nu a spus asta! Nimeni aşa de frumos, de expresiv. E o mare noutate – pe care el o spune foarte timid, aparent modest. De fapt, nu numai că o spune, dar o şi demonstrează. Ştiţi că, pînă acum, sînt identificaţie 136 de heteronimi de-ai lui Fernando Pessoa? A propos de faptul de a fi plural…Criteriul după care a fost omologat acest număr este următorul: fiecare nume care a lăsat dîra unui proiect este un asemenea heteronim. Cei 136 sînt şi semnul unei ambiţii enorme; Fernando Pessoa nu îşi era sieşi suficient atît cît era. În căutarea identităţii sale şi-a descoperit capacitatea uluitoare de a se proiecta şi…

De a se bate cu timpul, de fapt…

Negreşit! Heteronimii lui sînt şi parte dintr-o asemenea, teribilă, bătălie cu timpul. Dar şi de a se bate cu ce era înainte, cu literatura de dinainte de el. Ca toţi marii creatori, el integrează tot ce a fost pînă la el. A integrat presocraticii, a integrat marea cultură umanistă, a integrat marea cultură a Portugaliei; nu mai puţin, a integrat marea cultură anglo-saxonă. Jurnalul lui de tinereţe ne arată cu ce debit şi în ce ritm extraordinare citea şi asimila. Avea lecturi din Kant şi din presocratici în aceeaşi zi; trecea la Leibniz a doua zi. Citite şi conspectate toate aceste lucruri foarte foarte serios.

Cum l-aţi cunoscut pe Fernando Pessoa? Şi, după ce l-aţi cunoscut, în cel fel aţi ghidat relaţia aceasta?

Cu toţii am aflat de existenţa lui, în limba română vreau să zic, dintr-o antologie a lui A. E. Baconsky de pe vremuri. Era o antologie de poezie universală şi acolo apărea bizareria acestui portughez despre care atunci ziceam că scrie sub patru nume – şi deja părea că e destul.

Apoi, am avut noroc fiindcă, în generaţia mea, de timpuriu, ne-am obligat noi înșine să învăţăm limbi străine pentru că, aproape numai în acest fel, puteam scăpa de teroarea imbecilităţii comuniste. Unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, Marian Papahagi, învăţase cam singur portugheză. A prins o bursă în Italia, a mers şi în Portugalia şi, de acolo, a adus prima ediţie din „Cartea neliniştirii”, la numai cîteva luni după ce această carte a apărut, în premieră, în Portugalia. Pessoa nu era încă relansat. Era publicat oarecum mai consistent în Portugalia şi tradus în Franţa.

Dar nu devenise ceea ce a fost denumit „cazul Fernando Pessoa” sau „fenomenul Pessoa.

Nu. Încă nu. Mă mîndresc că sînt printre primii care am început, în condiţiile de atunci din România, să propun traduceri – în dreapta, în stînga. Eu am început, de fapt, prin a traduce anumite sonete și arte poetice din Pessoa, de o frumuseţe extraordinară. Scrise într-o limbă atît de armonioasă, încît aveam sentimentul că de cînd mă ştiu citisem în portugheză. Dar, de fapt, eu am învăţât portugheză ca să îl citesc pe Fernando Pessoa.

flamand 2

Cum s-a construit dimensiunea afectivă a relaţiei pe care o aveţi cu Fernando Pessoa. Aţi spus cîndva că Pessoa v-a întins o mînă…

Pessoa mi-a întins o mînă de mai multe ori. Şi profesional, şi afectiv. Mi-a întins o mînă, de pildă, atunci cînd am început să traduc din „Cartea neliniştirii”; nici prin cap nu îmi trecea că voi reuşi să o public, dar vroiam să o traduc pentru mine. Mă intriga enorm şi doream să văd cum primeşte limba română acea misterioasă textură a frazei lui Pessoa, care este de o frumuseţe uluitoare. Şi cînd am văzut că trece atît de bine în limba română, eram atît de încîntat. Nu pot să îmi dau seama cum de el, Fernando Pessoa, vorbea cu mine atît – de parcă era fratele meu, fratele meu mai mare. Dar aceasta s-a întîmplat. El îmi lua întrebările de la gură, înainte de  a le pune. E o chestiune de afinităţi care nu se explică; în fond, noi, în calitate de cititori, sîntem în căutarea autorului care să vină să ne răspundă la întrebări pe care nu ştim să le punem.

Cînd îl traduceţi pe Fernando Pessoa aveţi un ritual anume, e ceva aparte în biografia dumneavoastră de traducător?

Ştiţi că eu nu traduc numai din el. Dar, ca să traduc din Pessoa, trebuie, la un moment dat, să mă despart de el, trebuie să mă duc spre alte orizonturi lingvistice, și spre o literatură ce nu seamănă cu a lui. Fac asta pentru că am nevoie să îmi regăsesc uimirea pe care am avut-o la început, cînd l-am citit pe Fernando Pessoa. Să îmi regăsesc o anumită prospeţime, ochiul meu să redevină proaspăt cînd îl receptează. Îl las, deci, o perioadă şi apoi revin – şi la un moment dat mă şi opresc, pentru că sunt tentat să corectez a suta oară. Să schimb topica, să găsesc un alt termen – şi aceasta devine contraproductiv. În fond, nu trebuie să îl îmbunătăţesc eu (nici nu aş avea cum); dar nu trebuie nici să îl fac preţios, mai încărcat decît este ori mai puţin limpede decît este. Este un dozaj foarte dificil de stabilit – el scria foarte spontan, avea o minte extraordinar de limpede şi, în acelaşi timp, niciodată nu scria banal. Spre exemplu, niciodată să nu te aştepţi ca finalul unei metafore de-a lui Pessoa este aşa cum ţi-ai imaginat. Totdeauna o întoarce cumva, totdeauna te surprinde cumva şi, acolo unde el pare că deraiază sau că face o excepţie, te întrebi de ce a făcut asta, de ce a premeditat asta. Pentru că nu o face, niciodată, întîmplător. Felul acesta de a schimba direcţia – cu sens – este ceva ce te intrigă pe tine, ca traducător, dar te câștigă, tu devi imediat părtaş cu el. Dacă vreţi – un fel de a te nelinişti…

Tocmai pentru că e limpede şi profund, e greu de adus în româneşte Fernando Pessoa?

Nu. Pentru mine a fost o bucurie extraordinară faptul că limba română prinde nuanţele lui. Uneori, este adevărat, cu anumite probleme. Nu sînt însă lucruri grave; fiecare limbă are potenţialul ei de expresivitate. Iar limba română, ştima foarte bine, a moştenit de la limba latină şi caracterul analitic, şi caracterul sntetic. Nu – nu e foarte greu, dar este extrem de provocator să prinzi acest spectacol de claritate, expresivitate şi idei care este opera lui Pessoa.

Se poate spune că, pentru dumneavoastră, este cea mai fertilă întîlnire – aceasta, cu Fernando Pessoa?

Este una foarte importantă. Nu îmi imaginam că voi duce proiectul atît de departe; şi încă e departe de a se fi încheiat. Au apărut deja cinci volume semnificative, dar mai trebuie să fie publicate şi altele. Trebuiesc publicate poemele dramatice ale lui Pessoa, Marinarul şi Faust-ul; volumul şase, pe de altă parte, va fi la fel de masiv precum „Opera poetică” şi va fi o antologie de poeme semnate de Pessoa ortonimul, sun propriul său nume, traduse din trei limbi, din portugheză, dinfranceză şi din engleză. Nu o să le pot traduce pe toate; nici măcat în marea colecţie „Pleiade” de la Gallimard nu sînt toate poemele, mai ample sau mai fragmentare, păstrate sub numele autorului. Dintre toate traducerile – cea franceză este socotită cea mai performantă. 2.000 de pagini, în foiţă de Biblie.  Autorul acelei antologii, pe care îl cunosc foarte bine,  Patrick Quillier, a lucrat aproape un deceniu la acel proiect, inclusiv pe manuscrisele poetului. Eu nu am avut această posibilitate. Mă voi considera fericit cînd voi ajunge, să zicem, pe la 8 volume în limba română, însă bizuindu-mă pe edițiile altora, confruntându-le. Probabil că, între timp, vor fi descifrate și sistematizate alte texte de Pessoa; câțiva specialiști din noua generație, pe care îi cunosc, între ei și prietenul meu Patricio Ferrari, un argentinian care a numerizat toate manuscrisele lui Pessoa, continuă structurarea și editarea ineditelor.

Există un fel de club al iubitorilor de Pessoa şi mă bucur că şi în România se verifică faptul că aceia care au dat o dată de Pessoa, sînt marcaţi toată viaţa de el.

Aţi văzut cufărul celebru?

Bineînţeles, este expus la Casa Fernando Pessoa. A fost o poveste destul de bizară cu acest cufări; la primele ediţii, toată lumea se servea de acolo şi manuscrisele au cam fost răvășite. Toate manuscrisele sînt acum la Biblioteca Naţională, sînt arhivate, iar cufărul este acum o piesă de muzeu, în celebra Casă Fernando Pessoa. Muzeul  cuprinde acum întrega clădire în care el a stat, deşi, la vremea cînd locuia acolo, el ocupase doar o singură cameră. Este un loc extaordinar; am avut bucuria să ţin şi eu o conferinţă acolo. Nu cu mult timp în urmă, tot acolo a fost o expoziţia a unor artişti plastici români cu exponate în care aceştia şi l-au imaginat pe Fernando Pessoa; expoziţia ţinut şase luni. A fost o expozițâie remarcabilă.

Cît ştie lumea, desigur lumea interesată de literatură, din ceea ce a scris Fernando Pessoa?

Nu avem publicate cele aproape 30.000 de texte. E arhivată toată opera sa, dar nu e toată publicată.

pessoa 5 pessoa 1 pessoa 2 pessoa 3 pessoa 4

Şi la noi, în România, cît e de cunoscut din ceea ce este deja cunoscut în Portugalia, să zicem?

Am publicat mult, dar mai avem multe alte opere importante care urmează să fie publicate şi care trebuie să fie publicate. Procesul este destul de laborios, dar, încet-încet, o să o facem. Ca proporţie, cred că, în româneşte, noi ştim 35-40%.

Ca să sistematizăm puţin: ce foaie de parcurs avem, în limba română, pentru Fernando Pessoa?

Eu am vreo 300 de poeme noi deja traduse. Trebuie să trec, de asemenea, la mari cicluri de sonete. Or, a traduce sonete de Fernando Pessoa este muncă la galere. Dar am mai multe variante – unele îmi ies cu ritm şi cu rimă, pe altele le voi lăsa fără rimă, numai în ritm, cît mai limpezi. Sînt sonete care necesită un aparat critic extrem de detaliat; sînt sonete şi scrieri ezoterice, la care atenţia trebuie să fie extraordinară. Sînt multe de făcut. Proza fantastică, de exemplu ar trebui grupată și într-o ediție românească. Apoi, sînt marile piese de teatru static ale lui Pessoa. Marinarul  – care este o capodoperă absolută a literaturii universală! Este o piesă cu trei veghetoare la căpătîiul unei moarte, care vorbesc despre inexistenţă. Scrisă parcă în transă de Pessoa, ca majoritatea textelor sale. Dar o transă lucidă, cum făcea el lucrurile paradoxale. Este acolo o densitate metafizică ce  îţi taie respiraţia. Şi, să ne gîndim, este scrisă în perioada de primă tinereţe a lui Pessoa. Uluitor pur şi simplu!

Dar, acum întreb despre opera dumneavoastră de creator, nu despre cea de traducător: a lăsat urme adînci Fernando Pessoa? Simţiţi asta?

Hm…Eu cred că de la el am învăţat multă rigoare în modul de a construi imaginile şi în modul de a accepta anumite tematici care nu îmi erau familiare. De a accepta că trebuie să refaci experienţa altor. M-am dus, de exemplu, să îl citesc pe Horaţiu după ce am identificat o posibilă asemenea filiaţie în „Marinarul”. Într-o odă a lui Horaţiu – şi mă mîndesc că sînt singurul care  văzut şi care a punctat acest aspect. Mă refer la Oda 28 a lui Horaţiu. Este o odă despre un spirit al unui marinar care imploră un alt marinar ce trece pe ţărm să îi arunce trei pumni de ţărînă în mare, pentru că el a murit înecat, deci spiritul său nu își găsește odihna fiindcă nu a fost inmormântat, deci nu s-a încheiat ritualul funebru. Sînt lucruri extraordinare aceastea…Şi, totodată, ceva profund care i se potrivea lui Pessoa, care se potrivea pe viziunea despre viaţă/vis…, despre existent și inexistent.

flamand 3

Eu nu ştiu daca m-a influenţat direct. Probabil că nu. Nu aş putea să pretind că voi scrie vreodată un mare poem cum sînt poemele lui Pessoa. Tutungeria – de exemplu. Mi-aş dori. Se zice despre acesta că este cel mai frumos poem scris în veacul al douăzecilea. Dar, pentru mine e limpede, Pessoa m-a învăţat că poţi şi că eşti obligat să fii modern prin asimilarea anticilor şi, de fapt, prin a identifica un timp unic al marii literaturi şi al marilor teme.

Care e aproape ieşirea din Timp – Timpul cu care se lupta el mereu…

Da, da, bineînţeles. Literatura este una dintre marile tentative ale omenirii de a ieşi din timp, de  a învinge timpul. Lumea scrie despre aceleaşi teme, asta te învaţă Pessoa. Despre destin, despre nefericire, despre precaritatea noastră, despre fericirea pasageră, despre iubire, despre necunoscut. Literatura, spunea chiar el, este dovada faptului că numai viaţa nu este suficientă…

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *