Interviu Lavinia STAN: Despre România aproape-departe şi despre SRS

Eşti în Canada de mai bine de două decenii. Aşa încît, ai,  în mai multe feluri, despre România o privire „de la distanţă”. După  mine, şi pot argumenta lejer aceasta, acest tip de „perspectivă” – cu distanţă inclusă este una extrem de benefică. Întîi, doar despre tine: cum ai ales „distanţa”? Cum te-ai îndepărtat (poate şi ca, ulterior, să te reapropii) de România?

Distanța m-a ales pe mine. Plecarea noastră în America de Nord a fost stabilită în anul 1988, dacă nu mai înainte, dar a avut loc imediat după revoluție. Am fost poate printre ultimii români care au plecat nu pentru educație sau job, ci pentru a schimba complet, pe termen nelimitat, circumstanțele în care trăiam. Un prieten mi-a spus în 1989 că pot să fac ce vreau și în România, că emigrarea nu este necesară. Nu știu cât de convins a fost el însuși de acest îndemn – a plecat la începutul anilor 90, a căutat diverse artificii legale pentru a-și obține vizele, acum predă în Statele Unite. Pentru familia mea, Canada nu a fost destinația dorită inițial, dar a devenit capăt de itinerariu din considerente legale – oferea cetățenie într-un timp mult mai scurt decât Statele Unite. Am ajuns în spațiul nord-american prin întregire de familie. Pentru mine, „acasă” a fost mereu locul unde este familia mea, deci am un orizont extrem de îngust despre viață. Nu am simțit problemele emigrantului, pentru că alții au pregătit terenul înaintea mea. Am avut norocul să nu am resentiment – nici față de Canada, că este diferită de ce știam eu, nici față de România, din care am plecat fară prea multe regrete.

De ce ai pus această distanţă? Şi, pe verticală şi orizontală, cum s-a consumat pînă acum acest – să îi zicem aşa – joc al distanţării şi reapropierii?

Am pus distanță pentru că eram obosită de comunism, adusă la disperare. Ultimii ani în România comunistă au fost mizerabili, Bucureștiul era mohorat și noroios din cauza mărețelor șantiere, oamenii neputincioși și nervoși, regimul scârbav, viața redusă la un nivel aproape animalic din cauza lipsurilor. Canada a fost ca o gură de aer pentru un înecat. În același timp, revenirea mea ulterioară la România ca subiect de studiu a fost oarecum naturală, dat fiind contextul academic canadian. Era singurul domeniu sau temă în care aveam un avantaj, cunoscând limba, oamenii, comunismul, ceva literatură și istorie. Ar fi fost mult mai dificil să mă inserez în alte subdomenii ale politologiei, așa cum este ea înțeleasă aici. În schimb, la Universitatea din Toronto am fost primul doctorand român în Departamentul de Științe Politice – aveam ceva interesant și nou de spus celorlalți de acolo și puțini puteau să mă corecteze în ce privește România. Nu regret decizia de a mai întoarce, ideatic vorbind. Pentru mine „the past is another country”, o Atlantidă care nu mai există pe hartă: regimul comunist.

Acum, şi despre tine, dar şi într-un sens care poate avea o anume generalitate: ce (ne) poate învăţa distanţa?

Fără îndoială, distanța este simultan și avantaj, și handicap. Managementul distanței poate lua multă energie și timp.Cunoști mai mult trăind într-un anume teritoriu. Însă distanța îți dă o perspectivă mai largă, te obligă să te gândești la relevanța și importanța specificului în general. În România este natural să te apleci asupra aspectelor locale. Puțini universitari români studiază complet alte țări toată cariera lor. Poate că se uită la Rusia, la America Latină, China sau alte țări și regiuni, dar toate sunt aduse aproape de cazul românesc mai devreme sau mai târziu. În Canada, Statele Unite și Mare Britanie, poate și în alte părți, poți să studiezi o țară/o cultură de dragul acelei culturi. A o juxtapune Canadei, SUA sau Marii Britanii nu este o condiție necesară, ar fi chiar neproductiv. Dacă acest lucru se datorează faptului că România este o țară mică și relativ modestă, pe cand celelalte sunt mari și bogate, nu este singura explicație. În domeniul meu, o înțelegere aprofundată implică atenție atât la cadrul teoretic, cât și la cel empiric. Degeaba știi multe detalii concrete, dacă nu le poți pune în slujba unui model care să vorbească altor cazuri (țări, situații, sisteme politice, forme de guvernare) diferite de cel de la care ai plecat inițial. Reversul este și el adevărat – poți să fii ușor combătut dacă lipsa de familiaritate cu cazul specific te face să ignori informație care demonstrează în mod concret lacunele teoriei.

În raport cu România şi în direcţia unui inventar al beneficiilor pe care le oferă „distanţa”, cred că proiectul Societăţii pentru Studii Româneşti – SRS – este unul cu totul remarcabil. Te invit să insistăm puţin asupra acestuia. Ce este SRS, cîţi oameni stau sub această emblemă (ce generaţii), ce design instituţional are?

Societatea de Studii Românești (al cărui nume este, de fapt, Society for Romanian Studies) a fost înființată în anul 1973 de un grup de emigranți români și universitari americani printre care s-a numarat și Mircea Eliade. Este organizația etalon, ca să spun așa, a Studiilor Românești pe plan internațional – are cea mai lungă istorie și o continuitate de invidiat, cea mai serioasă și diversă reprezentare, cele mai bune programe. Anul trecut, când am organizat al șaptelea congres internațional la Facultatea de Studii Politice din Universitatea București, au participat peste 320 de membri care lucrează și studiază în universități din 24 de țări (inclusiv China) în mai toate științele sociale și umaniste (de la istorie, politologie și antropologie la geografie, studii de film, muzică și sport). Avem printre membrii noștri atât studenți graduați, cât și universitari la început de carieră și nume recunoscute la nivel internațional. Nucleul este constituit încă din membrii din America de Nord și Europa de Vest, dar sperăm să fim din ce în ce mai atrăgători și universitarilor din Romania și Moldova. Societatea este condusă de un președinte și un vice-președinte (Prof. Margaret Beissinger de la Princeton), alături de un Consiliu format din vreo 20 de persoane. Noua conducere (care în cazul meu este mai veche, pentru că am reușit să-mi reînnoiesc mandatul de președinte) a fost votată la sfârșitul anului trecut pentru un mandat de trei ani.

Chiar: cine e decanul de vîrstă? Dar cel mai tînăr membru? Şi, de asemenea, cel mai longeviv membru?

Nu culegem asemenea informații, dar pot spune că Jim Augerot, unul dintre fondatorii Societății, este încă un membru foarte activ. La fel și Paul Quinlan, unul dintre foștii președinți. Ei se numără probabil printre cei mai longevivi membri, deși avem și membri pe viață (ca mine sau Irina Livezeanu, o altă fostă președintă). Însă alături de ei vine din spate puternic o nouă generație, oameni mai tineri decât generația mea de mijloc, interesați să stabilească contacte cu universitarii din străinătate și să-și clădească o reputație mai largă decât orașul în care trăiesc. O treime dintre participanții la conferința de anul trecut au fost studenți graduați, adică viitorii profesori.

Ce momente semnificative – cele mai semnificative – are aceasta Societate, a cărei vîrstă este deja respectabilă – mai bine de patru decenii?

Decenii la rândul Societatea s-a dezvoltat pe umerii unui nucleu dur, format din Jim Augerot, Paul Michelson și încă câțiva. Anual, Societatea s-a întâlnit în cadrul fostei conferințe a American Association for the Advancement of Slavic Studies (care de câțiva ani și-a schimbat numele înAssociation for Slavic, East European and Euro-Asian Studies). Aceasta este cea mai mare conferință din America de Nord pe probleme legate de Europa de Est și Fosta Uniune Sovietică, reunind lingviști, politologi, istorici, antropologi, muzicologi. Dar evenimentele așteptate cu cel mai mare entuziasm au fost întotdeauna congresele internaționale organizate mai întâi în Europa Occidentală și, mai recent, în România. Eu am participat la ultimele trei – Constanța în 2007, Sibiu în 2012 și București în 2015. Nici una dintre aceste întruniri nu a dezamăgit. Prezentări interesante pe o mulțime de teme extrem de variate, întâlniri dese cu cunoștințe mai vechi sau mai noi, lansări de carte emblematice pentru Studiile Românești, tururi, mese, petreceri.

Cum ai împărţi ori sistematiza marile „pachete” tematice care preocupă comunitatea aceasta care stă în ori gravitează în jurul SRS?

Întrebarea este poate mult prea complexă pentru a fi epuizată aici. Însă cred că toți încă lucrăm în spațiile înguste disciplinare sau interdisciplinare pe care ni le-am ales. Temele sunt oarecum determinate de discipline, mai mult decât de preferințele individuale ale noastre sau de importanța sau urgența lor pentru România/Moldova sau țările în care lucrăm. Avem pe masă o propunere de înființare de grupuri tematice și poate că aceasta ne va ajuta să vedem într-adevăr care sunt acele pachete pe care le amintești. Sunt membri care se ocupă de alegeri și partide, religie și politică, fascism și comunism, represiune, colaborare și cooptare, migrație, guvernare și performanță guvernamentală, literatură, literatură comparată, lingvistică, minorități, studii de gen, muzică și etnologie, țărani și economie de subsistență, antropologia sănătății, arhive (inclusiv cele ale Partidului Comunist și ale Securității), economie, responsabilitate socială a firmelor, memorie și memorialistică, istoria epocii fanariote, istorie economică, studii de film și sport, securitate, probleme ale tineretului. Unele grupuri tematice sunt mai largi, altele sunt mai strâns unite, dar marea lor majoritate par a include universitari atât din România şi Moldova, cât și din alte țări.

Ce se întîmplă, în afara României, cu SRS? Şi cum marchează spaţiul public aici, în ţară? 

SRS se bucură de o recunoaștere crescândă și rămâne singura societate cu adevărat internațională de profil. Oferim anual un premiu pentru cea mai bună lucrare semnată de un student graduat și la fiecare doi ani un alt premiu pentru cea mai notabilă monografie pe teme conexe Studiilor Românești, definite în mod larg. De anul trecut colaborăm cu Polirom la o colecție de carte în limba română; primele două titluri, semnate de Roland Clark și Vladimir Solonari, au fost deja lansate în 2015 și au fost primite extrem de bine. Și nu în ultimul rând, avem speranțe să lansăm o revistă academică de largă circulație internațională în limba engleză – Romanian Studies.Următorul congres va avea loc în 2018 și sperăm să îl surclaseze pe cel din 2015 în ceea ce privește numărul de participanți și evantaiul de evenimente oferite.În comparație cu alte asemenea evenimente organizate în România, congresele noastre sunt cu adevărat internaționale, aducând împreună studenți și profesori dintr-un număr larg de țări și continente. Colecția de carte ne permite să avem o prezență mai stabilă în România și în anii în care nu organizăm congrese aici. Revista cu „comitet de lectură” preconizată pentru viitorul apropiat ne va putea pune, pentru prima dată de la înființarea Societății, pe harta occidentală a publicațiilor academice.

De ce e, pentru cercetătorii străini, interesantă această zonă (România, Estul, Moldova – căci în SRS sînt şi oameni, după ştiinţa mea, cu o excelentă expertiză pe Republica Moldova)? De ce ar fi ea ofertantă?

Spațiul academic vestic este clădit pe cel puțin două premise diferite față de cel românesc (sau din Moldova). Guvernele vestice au interese strategice în toate regiunile lumii – bineînțeles, fără a le privi ca fiind comparabile ca importanță. Guvernele se sprijină pe experți universitari, mai degrabă decât pe politruci, clienți sau businessmen. Acesta este un motiv pentru care o universitate canadiană ar finanța studiile de teren ale doctoranzilor și profesorilor interesați în România sau Moldova, în timp ce universitățile românești trimit foarte puțini spre alte țări, deși există interes. În plus, cel puțin în anumite științe sociale, accentul este pus pe teorie, în sensul de regulă aplicabilă unui număr de cazuri (țări) diverse, mai mult decât pe cunoașterea aprofundată a unui singur caz (de exemplu, România, pentru că este țara în care trăim sau care finanțează cercetarea). Ca regulă generală, deci, există o sensibilitate față de România și Moldova, așa cum există față de toate celelalte colțuri ale lumii. În plus, mai intervin câteodată și interese sau curiozități punctuale – înțelegerea represiunii comuniste, a regimului antonescian, a sultanismului totalitar ceaușist, a migrației, a culturii țărănești, a factorilor care facilitează grupurile clientelare, a avantajelor și dezavantajelor grefării sistemului uninominal pe un sistem prohibitiv de partide, a limitelor reprezentării politice, a priorităților geostrategice din jurul Mării Negre. Din nou, familiaritatea cu România este apreciată, dar ea trebuie pusă în context teoretic, explicată și chiar apărată. În politologie, spre exemplu, a rămâne doar la ea te-ar clasifica drept „area studies” și ți-ar bloca accesul la posturile universitare.

Fără să fie o predicţie, doar o invitaţie la o proiecţie: în contextul de pînă acum şi cel, imediat, previzibil că se desenează pentru această zonă, estimezi că interesul faţă de ea va scădea ori va creşte? Mă refer în mod special, deşi nu exclusiv, la zona aceasta academică?

În domeniul pe care îl știu cel mai bine – politologia –interesul a scăzut net în ultimii 25 de ani. În anii 90 erau mai multe granturi de cercetare, se ofereaumai multeposturipe studii post-comuniste, democratizare, Europa de Est. Pe măsură ce țările din regiune s-au stabilizat și democratizat, ele au ieșit de pe radarul academic nord-american. Acest fenomen afectează analiza politică în totalitatea ei – ne interesează cazurile fericite mai puțin decât eșecul, insuccesul, anormalul, problematicul, monstruozitatea. În anii 90 la Universitatea Toronto, un coleg studia Arab politics și toți ne întrebamdacă-și va găsi vreu n post. Și-a terminat doctoratul în anul 2000. Nu erau posturi absolut deloc. Dar a venit 9/11, care l-a propulsat la Cambridge (fiind curtat asiduu și de MI6). Posturile pe Europa de Est au dispărut în favoarea celor pe Orientul Mijlociu, iar Sean a avut un avantaj net prin faptul că știa limba, istoria și specificul regiunii. Când am inceput să lucrez cu soțul meu pe religie și politică în anii 90 mi s-a spus clar să abandonez subiectul și să-mi aleg ceva mai „mainstream”. După 9/11 nimeni nu a mai făcut astfel de remarci, subiectul devenind deodată foarte „mainstream”. Dar faptul că paradigma dintr-un domeniu se apropie sau se îndepărtează de o anume țară nu înseamnă că interesul pentru ea va dispărea complet. Vin din urmă generații noi, găsim subiecte noi, testăm noi teorii. Deci SRS va continua să existe pentru că entuziasmul va rămâne.

Putem spune că, din rîndul cercetătorilor străini interesaţi de România şi de studiile româneşti, se acoperă cam tot ce e semnificativ pentru istoria noastră modernă şi contemporană?

Avem istorici care probabil ar oferi un alt punct de vedere, dar abordând întrebarea din perspectiva politologiei aș spune că ceea ce este cotat ca fiind „semnificativ” mereu suferă în timp o schimbare de optică. Chiar dacă credem că înțelegem anumite perioade de timp sau evenimente istorice (sau contemporane) putem să le punem într-o altă lumină odată cu descoperirea de noi informații, accesul la noi arhive, accentuarea unor noi perspective teoretice. Dacă mă gândesc la regimul comunist, aș spune că evident este mult teren care rămâne neacoperit. Încă nu avem o înțelegere clară a colaborării și rezistenței, a consimțământului și dizidenței, a inacțiunii, a modului în care trecuturi diferite sunt instrumentate diferit sau a motivelor pentru care unele trecuturi sunt mai actuale decât altele care devin strategic uitate. Iar odată ce vom avea răspunsuri la asemenea întrebări, îmi pun problema cum se compară acestea cu alte asemenea poziții asumate sub dictaturi de altă natură (fascistă, juntistă, genocidară, etc) și totodată cum se văd toate acestea din perspectivă nu numai istorică, ci și politologică, legală, sociologică, etc. Credem că știm esențialul sau deja prea mult? Nu încă.

Sau ar mai fi zone cu imens potenţial pentru cercetarea din afara României, încă de descoperit?

Să dau un exemplu. Când am intrat eu în transitional justice nu se scrisese mai nimic pe România – vorbesc aici despre transitional justice per se, nu de studii de memorie sau studii istorice, care bineînțeles își au și ele importanța lor. Întorc problemele acestea în mâini (sau în minte) de peste 15 ani, am scris câte ceva pe această temă, dar nu am făcut decât să zgârii superficial acest zid al necunoașterii. Mai am cel puțin tot atâtea idei pe care aș vrea să le dezvolt pe viitor, întrebări la care încă nu am un răspuns. Și la ora actuală nu sunt singura care lucrează pe teme de transitional justice în România, iar colegii mei probabil au și ei temele lor de interes. Acesta este numai un subiect dintre multele posibile. Deci avem toți foarte mult de lucru; probabil generațiile mai tinere vor face înzecit față de noi.

Cum apreciezi că ajută România această extraordinară reţea academică – în cel mai nobil înţeles al cuvîntului?

Românii ajută, România (în sens de structuri guvernamentale oficiale) mai puțin. Aș aminti aici o propunere ridicată într-o colecție, pe care am publicat-o în 2010, de interviuri cu peste 40 de universitari străini care lucrează în (sau pe) Studii Românești. Propunerea lor a fost ca guvernul român să finanțeze stagii de lucru, programe doctorale, poate chiar Societatea, așa cum o fac în Germania diversele fundații. Studiile Românești ar trebui să fie promovate pe plan internațional și în afara României eminamente de guvernul român și universitățile românești. Știm cu toții că acest lucru nu se întâmplă – și nu vreau să reiau aici motivele acestui impas. Ce mă bucură și-mi dă speranță este entuziasmul, curiozitatea și generozitatea cu care studenții și profesorii din România (și Moldova) se apropie de noi, ne ajută, stau în contact, își împărtășesc opiniile, energiile și timpul. Congresul ultim din București (ca și predecesoarele sale) a arătat că se poate organiza ceva solid dacă ne ajutăm și ne respectăm reciproc. Îi invit și pe cei care nu ne-au putut onora cu prezența lor să ni se alăture dacă nu chiar acum, cel puțin la congresul din 2018. Ține de noi să fim uniți pentru a avea o voce comparabilă cu a societăților și asociațiilor care reprezintă alte grupuri din regiune.

Şi o întrebare complementară celei de dinainte şi cumva inevitabilă: este exploatat, aici, în România, aşa cum se cuvine acest uriaş capital pe care îl semnalează SRS? E valorificată expertiza aceasta aici, la noi, în cel mai bun mod posibil?

Întotdeauna este loc de mai bine, dar în acest caz aș spune că plecăm de la un teren aproape viran. Exploatarea, dacă o putem numi așa, se face la nivel individual mai degrabă decât la unul instituțional. Este adevărat că fiecare facultate și catedră de științe sociale și studii umanistice din universitățile românești are membri care se ocupă eminamente de România în ce scriu și ce predau? Atunci toate aceste universități ar trebui să aibă reprezentanți în SRS. Deocamdată legăturile noastre sunt preponderent forjate de interesul și entuziasmul pentru Societate ale profesorilor și studenților, nu ale instituțiilor lor. Poate că un efort mai susținut este necesar din partea noastră pentru a ne prezenta și a oferi inițiative noi din care toți aceștia să beneficieze concret. Dar am observat cu oarecare surprindere că la congresele noastre nu au participat, nici măcar din curiozitate, o mulțime dintre profesorii și studenții universităților gazdă. Suntem prezenți, nu percepem taxe de participare în audiență, dar foarte puțini neînscriși deja în program și-au făcut apariția. Poate cultura academică este diferită – la mine la universitate te duci la conferințe, workshops, lectures și ca să-ți arăți susținerea pentru ceilalți, chiar dacă ai prefera să faci altceva, chiar dacă nu te intereseazăîn mod direct subiectul sau dacă te consideri mai îndreptățit să-l abordezi decât vorbitorul. E o treabă de solidaritate și de legitimare reciprocă pe care nu am simțit-o în anumite colțuri ale României. Mi s-a sugerat că profesorii romani nu suportă să stea în audiență pentru că acest lucru ar sugera o poziție de inferioritate. Oare așa să fie?

O să intru către final într-o zonă şi mai specifică, menţinînd tematica mare a ultimelor întrebări – cea despre cum refuză sau cum nu trebuie să fie refuzate faptele bune aici, la noi. Întîi, un citat dintr-o intervenţie publică de-a ta: „În multe privinţe, România pare a fi desprinsă din cartea lui Edward Banfield privind „familismul amoral“ şi lipsa acută de capital social, identificate de el în anii ’50 în comunităţile italiene de lângă Bari, în Puglia. În România, toate aceste tare ţin primele pagini ale ziarelor aproape în fiecare zi, indicând un serios deficit democratic local.” Şi acum întrebarea, bifurcată: a) e de nerecuperat – faţă de reperele bune, solide – acest „serios deficit democratic local” cum îl numeşti? & b) cum poate ajuta SRS – lucrărilor publicate de către cei de aici, dar şi reţeaua aceasta în sine – la o diminuare semnificativă a acestui „deficit”? Desigur, el însuşi fiind o temă foarte foarte ofertantă de cercetare…

Deficitul se recuperează prin efort zilnic – al politicienilor pentru a se abține de la corupție, al justiției pentru a aplica legea în mod imparțial și pentru potentați, și pentru oamenii de rând, al societății în ansamblul său de a cere socoteală clasei politice și a monitoriza jocul politic, al intelectualilor nu doar pentru a critica publicul de “duminica orbilor” ci și pentru a-și asuma pozițiile acestuia. Să ne întrebăm fiecare dacă asemenea eforturi se fac pe baze constante și pe urmă putem estima cam cand anume s-ar produce o asemenea schimbare. Deficitul democratic există și în Canada printre anumite grupuri sociale – rezolvarea lui nu vine din văzduh, de la Apus sau de la Răsărit, ci din propria ogradă. SRS este un vehicul de facilitare a schimbului de idei; interesul pentru problemele țării și ale semenilor crește puterea de acțiune și încrederea în guvern si semeni, diminuând astfel “familismul amoral” amintit de Banfield și elitismul intelectual identificat de alți scriitori drept inamicul spiritului civic.

——————————————————————————————

Lavinia Stan predă sisteme politice comparate la St. Francis Xavier University în Nova Scotia, Canada. Domeniile sale de cercetare sunt transitional justice (stângaci tradusă ca dreptate de tranziție) și religie și politică, preponderent în Europa post-comunistă și România. Este autoarea a zece cărți, printre care Religion and Politics in Post-Communist Romania și Church, State and Democracy in the Expanding Europe(ambele scrise împreună cu Lucian Turcescu și publicate de Oxford University Press în 2007 și 2011), Encyclopedia of Transitional Justice și Post-Communist Transitional Justice: Lessons from 25 Years of Experience (ambele coordonate împreună cu Nadya Nedelsky și publicate de Cambridge University Press în 2013 și 2015), Transitional Justice in Post-Communist Romania: The Politics of Memory (Cambridge University Press, 2013) și Post-Communist Romania at 25: Linking Past, Present and Future, (Rowman & Littlefield, 2015). Din ianuarie 2014 ea este și președinta Societății de Studii Românești.