CARTEA DE ORA 5: „lecturi de leac”
Cum aţi ajuns în online şi cum vă simţiţi aici?
Graţie apelului incredibil de prietenos, gentil şi generos al dlui Iulian Stanciu, patronul eMag, care a reuşit într-o oră să-mi zdruncine sever prejudecata antreprenorului ca „rechinocer”, cum ar zice Radu Paraschivescu.
De fapt, „simţiţi online-ul”, cum se spune?
Ah, nu, nicidecum. Orice mi s-ar întâmpla, rămân conservatorul arheofil şi tabietliu, format în cultul caligrafiei şi cât se poate de natural ostil tehnologiei. Mi s-a dăruit un sait (la care eu nu am avut nicio contribuţie), o echipă de tineri se opinteşte cu fervoare la carul ăsta, dar eu îmi văd pe mai departe exclusiv de citit, scris şi vorbit, cu acelaşi paseism misionarial.
Cartea de la ora 5 merge cu un ceai five o’clock? Şi cu mai ce?
Ca şi ritualul englezesc al ceaiului, five o clock book-ul înseamnă tihnă aromată, taifas cuminte ori picant, confort intelectual, destindere dialogală, un sfat, o bârfă, ceva reverie şi plăcerea de-a ne întâlni şi mâine. Merge numai cu îngăduinţa şi buna credinţă a cititorilor, ca şi cu eforturile mele de-a mă plia pe cât mai multe si variate aşteptări.
Dar cărţile, nu doar cele despre care se vorbeşte „la cameră”, cu ce mai merg? Bunăoară (cum ar spune Turcescu!), ar merge cu vin? Sau cu cafea? Sau mai bine cu muzică? Sau cu o votcă rece – una singură, în pahar mic? Despre ţigări, nu vă întreb – că ne-am lasat amîndoi de fumat…Iar despre femei – numai de bine!
Bineînţeles că, aşa cum, în geografia literară, există stiluri ale câmpiei, muntelui, deşertului sau mării, aşa cum avem literaturi creştine, protestante, musulmane, iudaice, literaturi ale Nordului şi Sudului ş.a.m.d. toate marile texte ale lumii se asociază – ori pot fi asociate – vinului, berii, whiskyului, votcii, ginului, romului, absintului, tequilei (ce-i drept, la ţuică stăm mai prost). Ca să nu mai spun că eu citesc invariabil (minus seara, înainte de culcare) pe un fond muzical aiuritor, recunosc, pentru ceilalţi, dar perfect adecvat mie. Sunt cărţi pentru Bach, Vivaldi, Mozart, Chopin, dar şi de Led Zeppelin, Eric Clapton, Bob Dylan, Leonard Cohen, Creedence Clearwater Revival, inclusiv de Zavaidoc sau Fănică Luca. De pildă, ieri, am trecut prin Balada tristei cafenele, de Carson McCullers, punându-mi alternativ, de mai multe ori, Ten Years After şi Mark Knopfler. Să nu mă întrebaţi de ce, că nu pot să explic. Acţionez instinctiv.
Cine a pus acest nume – „cartea de la ora 5” – şi de ce?
Junimea de la eMag. Dacă formula „Omul care aduce cartea” a fost găselniţa mea, de data asta am fost sedus numaidecât de ideea echipei. Eu venisem la întâlnire cu „Lecturi de leac” sau „Pe aripile cărţii”. Ei s-au gândit la taclaua de five o clock, iar eu la antinomia faţă de catastrofismul ştirilor de la ora 17.
5 minute „la cameră” pentru o carte. E mult, e puţin, e suficient?
E suficient. Asta nu-i recenzie, ci gazetărie culturală, salvă de întâmpinare.
Acestor 5 minute li se mai spune – cred că şi dvs, uneori – „pastile”. Către ce „organe” se duc ele? Ce terapii au „încapsulate”?
Eu văd în aproape toate titlurile pentru care optez nişte „lecturi de leac”. Pentru una, pentru alta. Am auzit zilele trecute, de la prietenul Christian Crăciun, cel mai încăpător termen pentru „întârzietorii” care suntem, ori ne vrem : kaloterapie. Vindecare prin frumos. Mie îmi sună perfect. Cum ar spune Crăcănel : încai dacă de kalokagathie n-am avut parte, măcar să mă fac martir al frumuseţii !
Cum anume şi cît vă pregătiţi pentru o asemenea „tabletă”?
Zile sau ore, după caz. Am zile cu câte două sau trei lecturi, sau cărţi de câte-o săptămână (la Solenoid-ul lui Cărtărescu, două săptămâni). Multe (tot mai multe) sunt şi cărţile începute azi şi părăsite mâine după una, douăzeci sau o sută de pagini.
Credeţi că oricine vorbeşte ori scrie despre o carte – la o lansare, la TV, la un seminar, într-o revistă, şamd – prelungeşte viaţa acelei cărţi? Sau lucrurile nu sînt aşa de simple, în privinţa acestui supliment de viaţă?
Cine face critică de întâmpinare nu prelungeşte, ci doar vesteşte existenţa unei cărţi. Şi, eventual, îi prevesteşte succesul. Durata, ecourile, fecunditatea, pensionarea sau posteritatea cărţii, toate astea revin destinului. Sau, cu o vorbă made by Luca Piţu : „tovarăşului Hazard Hazardovici”.
În fine, profit de ocazia acestui dialog să îmi rezolv o curiozitate mai veche: de ce, mai mereu, cînd vorbiţi în public sau la tv, ţineţi în mînă un pix, un stilou? V-am vazut aşa în zeci de ocazii – sincer…
Ei, uite, aici îmi permit să vă contrazic : să tot fie vreo doi, trei ani de când m-am dezbărat de acest gest care – zic psihologii – dezvăluie nesiguranţă. Adevărat, încă de la prima apariţie pe ecran m-am ţinut de pix (mai rău : de ditamai marker-ul) precum poetul Philippide de poezie. (Chiar, cine mai ţine minte : „M-atârn de tine poezie, ca un copil de poala mumii” ?). Cum naiba să fii sigur pe tine când, bâlbâit şi obez fiind, accepţi să te dai în stambă pe sticlă la 47 de ani ?!? Haioşi au fost Cârcotaşii, când la cronica lor (citată cândva în Academia Caţavencu) i-au recomandat lui Adrian Sîrbu să-mi înfigă un cârnat în vârful pixului ăla, „ca să crească audienţa emisiunii”. Ce nu aveau cum să ştie Cârcotaşii e că l-aş fi înfulecat mintenaş. Vă mulţumesc de invitaţie.
Emisiunea este difuzată zilnic, de luni până vineri, de la ora 17:00, pe site-ul www.carteadelaora5.ro, pe pagina de Facebook și pe canalul de YouTube dedicat.