Interviu Mircea CĂRTĂRESCU: „SOLENOID e cartea mea cea mai umană, aș spune aproape ”umanistă””

Dialog Mircea CĂRTĂRESCU –Cristian Pătrăşconiu

Cum te desparţi de cărţile pe care le scrii? Ce se întîmplă în ultimele zile în care scrii o carte? Există un ritual al (scrierii) finalurilor, un fel de protocol al acestor despărţiri de o carte sau de alta?

Toate paginile mele sunt scrise cu (și în) aceeași tensiune. Fiecare dintre ele ar putea fi prima sau ultima pagină, nu doar din acea carte, ci din tot ce am scris vreodată. De obicei, sfârșitul unei cărți mă ia prin surprindere. Nu-mi vine să cred când, în josul paginii, trebuie să scriu „Sfârșit”. Uneori, asta vine după patru, cinci sau cincisprezece ani de trăit în cartea aceea. E ca și când atâta vreme ai fi trăit într-o casă, și-apoi ar trebui s-o părăsești. Ca și când ai divorța după ani de zile. Ca și când ți-ai lăsa pielea, asemenea șerpilor, și-ai pleca mai departe gol și vulnerabil.

Şi o întrebare oarecum în oglindă: cum te reaproprii de ele, după ce sînt „gata”? Mai au, la tine, cordonul ombilical, mai au „placentă” cărţile care sînt în lume deja, care au, unele, o vîrstă chiar respectabilă?

Nu-mi recitesc cărțile terminate. Pentru mine, doar ultima, cea la care încă lucrez, există cu adevărat. Celelalte stau cu spatele la mine, privind în largul marelui ocean de cititori virtuali. Ele aparțin de-acum lumii. Kafka scria că viața unei cărți începe cu adevărat din clipa în care autorul ei a murit și nu mai poate face nimic pentru ea. Totuși, autorul nu trebuie să moară fizic ca asta să se-ntâmple. Din punctul de vedere al cărții, el moare când a terminat-o. Orice carte terminată e singură și orfană.

(credit foto: COSMIN BUMBUŢ)

Cum au fost ultimele zile în care ai scris „Solenoid”? Chiar tu ai sugerat că, într-un fel, nu ai terminat cu ea, că o următoare ediţie va include o serie de reglaje fine…

Am scris ultimele trei-patru capitole la Berlin, într-o stare de tensiune psihică provocată de alte întâmplări ale vieții. Mi-a fost foarte greu să lucrez acolo. Dar ceva m-a ajutat totuși și cred că am terminat cartea asta așa cum trebuie, înainte ca ea să mă termine pe mine. Am revăzut-o de două ori și-am trimis-o la editură, unde-a fost recitită încă de câteva ori. Totuși, au rămas mici inadvertențe care vor fi corectate la ediția următoare. In clipa asta, pentru mine, ”Solenoid” e o carte terminată și nu mă mai gândesc la ea. Și eu stau acum cu spatele spre ea și cu fața spre oceanul de cărți virtuale din care sper să mai pescuiesc vreuna cândva.

Apoi, după ce îţi apare cartea, o carte, ce se întîmplă cu tine, în tine? Ce faci? Un asterisc la întrebarea aceasta: te temi ca nu cumva această carte să fie înţeleasă greşit sau să nu fie înţeleasă?

În România, până la înțelegerea sau neînțelegerea cărții e cale lungă. Trăim aici într-un câmp de alianțe, adversități, negocieri, sentimente și resentimente care n-au nici o legătură cu înțelegerea sau măcar cu citirea onestă a unei cărți. Nu mă tem că un critic ar putea să nu-mi înțeleagă cartea, ci de faptul că nu va vrea s-o înțeleagă și nici măcar s-o citească onest. Că vrea doar, dac-ar fi cu putință, să distrugă cartea și, o dată cu ea, pe autorul ei. De-aceea mă bazez doar pe puținii oameni care iubesc încă literatura la noi, și pe criticii străini (din momentul în care cărțile sunt traduse) care n-au niciun interes să nu citească o carte neutru și genuin. Aici am ajuns, din păcate. Cât despre înțelegerea propriu-zisă, o carte poate fi înțeleasă la multe niveluri, de către mulți oameni. Fiecare poate lua din ea ce i se potrivește, ce-i face bine.

În prima ieşire publică, aceea de la momentul lansării de la tîrg, i-ai invitat pe cititorii potenţiali ai acestei cărţi să nu se grăbească, să investească într-o lectură tihnită. Este cea mai complicată dintre cărţile pe care le-ai scris pînă acum?

”Solenoid” nu e o carte ușor de citit, fiindca e masivă și cu o construcție în contrapunct. Dar cred că, o dată ce a intat în ea, unui cititor îi va fi greu s-o mai lase din mână. Asta pentru că logica ei internă împinge cititorul spre final, prin substanța capitolelor, într-un mod constant și unidirecțional. Mult mai greu de citit era ”Orbitor”, care are o structură rizomică, de ”lăstari” mai curând orizontali și laterali. ”Solenoid e o carte dreaptă și progresivă ca o țeavă de armă prin care glontele, răsucindu-se-n ghinturile lui, își presimte eliberarea.

Dincolo de glazură (care trimite la o formă – „Solenoid” este un roman!), ai sugerat într-o intervenţie televizată, că „partea amară” – ceea ce e ascuns de glazură – din carte ar merita o atenţie specială. Întîi: cît de amară ai vrut să fie această parte amară?

Amară cât se poate. E cartea în care amarul vieții se arată în toată disperarea sa. Nu vreau să spun aici mai mult despre asta, pentru că am sentimentul că ”Solenoid” a spus cât trebuie. Există acolo zece pagini în care se repetă cuvântul ”Ajutor!” De fapt, întreaga carte ar fi trebuit să fie plină, toată, doar de repetarea nesfârșită a acestui cuvânt. Pentru disperarea noastră, de fapt, n-ar ajunge toate bibliotecile lumii. Și nu ajung.

Apoi, partea amară e, dintr-un medicament, cea care ajută vindecarea. De ce vindecă, de ce (ne) poate vindeca „partea amară” din Solenoid?

Nu ne vindecă de nimic. De aceea am pus și motto-ul din Arghezi: ”Carte iubită, fără de folos,/Tu nu răspunzi la nicio întrebare”. ”Solenoid” nu e o evanghelie, ci doar o biată carte de literatură. Ea nu vrea să vindece real, ci prin catharsis-ul pe care ți-l dă o experiență de lectură. Nici marile cărți ale literaturii lumii n-au vindecat, dar au arătat către vindecare – salvare, mântuire -, au arătat că ea e posibilă, că nu trebuie părăsită orice speranță. ”Solenoid” e cartea mea cea mai umană, aș spune aproape ”umanistă”. Subiectul ei e omul în fața unei lumi care-l zdrobește și totuși nu-l învinge.

Cîte cărţi sînt în „Solenoid”? Sau, mai bine: cîte cărţi ar putea fi în „Solenoid”?

Exact câte una pentru fiecare cititor. Fiecare, citind cartea asta, va fi o vreme singur cu ea. Va putea trăi cu ea bine sau rău. O va detesta sau o va iubi, sau ambele deodată. Poți găsi în Solenoid o carte despre agonie și moarte, alta despre sensul literaturii, alta despre viața dintr-o epocă istorică reală și precisă, dar va fi imposibil să le desparți, fiindcă fiecare se oglindește în celelalte. Vor fi tot atâția ”solenoizi” cîți cititori vor exista. Pe unii, aparatul meu îi va face să levitezi, pe alții să se scufunde adânc sub pământ. Important e, pentru mine, să funcționeze, în sus sau în jos.

„Este cartea experienţei mele de-o viaţă”, spui despre această carte. E cartea de la 60 de ani; cartea pe care nu o puteai scrie decît acum, la această vîrstă. Ai văzut-o la 30, la 35 de ani? Ai întrezărit-o? Ai văzut bucăţi din ea, mult înainte de a decide că trebuie să o scrii?

Sunt convins că doar acum o puteam scrie, la zece ani după ”Orbitor”. Scrisul meu e unitar, așa cum sunt și eu însumi, și bănuiesc că, dacă va vrea cineva să caute o coerență existențială, stilistică și ideatică în el, va înțelege de ce nu puteam începe să scriu cu ”Solenoid”, să continui cu ”Orbitor” și să termin cu ”Levantul” sau mai știu eu cu ce altă carte a mea. Ar fi ca și când, ca-n ”Benjamin Button”, aș fi murit înainte să mă fi născut. Firește că ”Solenoid” exista, difuz, în mine, poate cu decenii în urmă. Prin ”Jurnalul” meu a bântuit multă vreme o carte care s-ar fi numit ”Anomaliile mele”. Pe ea n-am mai scris-o, pentru că s-a topit, împreună cu un material mai recent, în ”Solenoid”.

Sau, reformulat: ce trebuia să se coacă, ce trebuia să se întîmple pentru ca ea să capete un asemenea contur – magnific – şi o asemenea densitate – extraordinară?

Asta nu mai stiu. Am mai spus-o: mintea noastră e mult mai vastă și mai complicată decât noi înșine. E ca un Solaris interior. Nu noi o stăpânim, ci ea ne ține pe suprafața ei prin gravitația sa enormă. Poate că ea s-a maturizat și-a crescut în ultimii ani, și poate că ultima ”noastră” carte e un semn al acestei metamorfoze. În orice caz, ”Solenoid” a ieșit din ”Orbitor” așa cum ”Orbitor” a ieșit din ”Travesti”: printr-un șir de anamorfoze bizare. Cele trei organisme nu seamănă mai mult unul cu celelalte decât seamănă pupele cu larvele și cu adultul insectelor.

Cartea aceasta, ai spus-o în cîteva rînduri, propune un nou Cărtărescu. O nouă voce, una care vorbeşte despre mari teme ale literaturii „o voce pe care nu o bănuisem în mine şi care nu s-a putut elibera decît prin renunţarea la foarte multe iluzii, între care marea iluzie a literaturii”. În ce constă, de fapt, „marea iluzie a literaturii”?

Vocea asta nu e nouă, ci mai curând ”eliberată”, descătușată. Ea a existat și în ”Orbitor”, dar într-o formă prea sofisticată stilistic ca să aibă putere deplină. Aici e nudă, singură și mult mai puternică decît am crezut că laringele meu (mental) va putea să elibereze vreodată. Strigătul care e ”Solenoid” a existat mereu în mine, însă numai acum am putut să-l scot afară și să-l las să existe.
Iluzia literaturii e că poate deveni profeție. E că un scriitor poate scrie o evanghelie. De fapt, experiența literară e umbra aruncată de cea profetică, și cu asta scriitorii nu se vor putea împăca vreodată. Fiecare încearcă la un moment dat marea cu degetul. Dar trebuie să fii un autor foarte puternic ca tentația profetismului să nu te distrugă. Dostoievski și Salinger, de pildă, au propagat ortodoxia creștină și, respectiv, Vedanta, de pe poziții uneori meta-literare, și barca lor s-a clătinat serios din cauza asta.

Şi cînd ai trăit, în cel mai intens mod, această mare iluzie a literaturii?

Iluzia este prin definiție un atribut al tinereții. Pornești atunci la drum cu o cantitate de iluzii suficientă pentru o planetă întreagă: ești nemuritor, veșnic tânăr și predestinat să schimbi lumea din temelii. Am avut și eu carul ăsta de iluzii, inclusiv literare. Am vrut să ajung ”un mare poet”, apoi ”un mare prozator”. Mă imaginam, la vârsta mea de azi, un scriitor împlinit, recunoscut de toată lumea, înconjurat de discipoli. Și, mai ales, iubit, iubit până și de confrații mei din literatură. Credeam că oamenii viitorului aveau să fie mai buni, mai cultivați, mai devotați artei și intelectului. La vârsta de patruzeci de ani cred că această imagine idilică și neadevărată a ajuns la apogeul ei. După ce-am împlinit cincizeci de ani am înțeles că eșecul utopiei mele personale nu se datora decăderii oamenilor, artelor și ideilor – care sunt în toate epocile aceleași – ci falsității iluziilor în sine, imaturității lor necesare. Este regula lumii noastre: un tânăr trebuie să aibă iluzii, un matur trebuie să le atingă în oarecare măsură, un vârstnic trebuie să constate că, și dacă le-a atins, ele nu înseamnă nimic.

Şi acum, la 60 de ani, ce e, ce a rămas să mai fie literatura pentru Mircea Cărtărescu – după ce marea iluzie a ei se va fi spart?

Mai întâi că n-am 60 de ani ci numai 59, mai lasă-mă să mai copilărescpuțin… Apoi, în pofida iluziilor despre care vorbeam, n-am scris niciodată pentru ele, ci fiindcă mi-a plăcut să scriu. Îmi place să scriu, e pasiunea mea cea mai mare, alături de citit. Cu sau fără iluzii, o să mai scriu până-n clipa când o să-mi ia cineva pixul din mână. Sau când o să-mi cadă pe jos.

S-ar putea să nu îmi dai dreptate sau să nu vrei să îmi dai dreptate, dar spun şi asum integral: ai, în „lumea culturală” colegi scriitori– îmi vină să zic, nu puţini – care digeră greu (diplomatic spus, pentru unii dintre ei) succesul tău extraordinar şi talentul tău cu totul ieşit din comun. Ce ţi-ai dori să facă din aceştia ori cu aceştia „Solenoid”-ul?

Fiecare carte a mea din ultimii vreo cincisprezece ani a fost primită nu în funcție de valoarea ei, ci de poziția mea în câmpul literar de la noi. În jurul fiecăreia a fost o confruntare între grupuri, tabere, interese cu care eu n-am nimic de-a face și, pe de altă parte, fiecare a fost prilejul de eliberare a unor frustrări personale. Nu-i nimic ”național” aici, se-ntâmplă peste tot și s-a-ntâmplat mereu. Am suferit mult de pe urma invidiei confraților, dar invidia e omenească. Dante însuși știa că va ajunge în purgatoriu, cu pleoapele cusute, în cercul invidioșilor. M-am resemnat să fiu un caz în literatura română. Câștigul e că din acest motiv mă voi clasiciza mai greu decât alții. Costul e că înot într-o mare de subiectivitate. Ce cred oamenii cu adevărat despre mine? În multe cazuri mi-e greu să știu, căci mesajul lor e deformat de politic, ideologic, politică literară, invidie, resentiment. Toate astea nu se vor termina niciodată.

Sînt convins că îţi e familiară formula lui Paul Valery – „este o adevărată nefericire pentru un autor să fie înţeles”. E înţeles bine, adecvat Mircea Cărtărescu de cei care, în România, îl citesc?

Am mai vorbit despre înțelegere. Da, mulți critici, la noi, nu înțeleg, sau înțeleg greșit, literatura, ca să nu mai vorbesc de cărțile mele. Dar ei sunt o minoritate aproape scuzabilă și onorabilă față de cei care înțeleg, dar răstălmăcesc totul. Nu prostia e problema criticii românești, câtă mai există, ci ticăloșia, pura ticăloșie identică celei din politică sau din afaceri. Eu scriu pentru cei care mă citesc fără niciun context ideologic sau de alt fel, din pură dorință de a citi literatură. Și sper ca ei să mă înțeleagă.

Mulţi oameni au spus, după apariţia „Orbitor”-ului: ce mai poate urma la MC după asta? Ce mai poate bobina mintea lui, sofisticat, la acelaşi nivel sau mai sus de atît? După „Solenoid”, ce mai poate urma?

Acum douăzeci și șapte de ani, când a apărut ”Nostalgia”, un critic scria cam așa: ”Cartea pare să fi epuizat universul lui M.C. Mă-ntreb ce va mai putea scrie el de-acum încolo”. Aceeași întrebare a apărut și după ”Levantul”, dar mai ales, într-adevăr, după ”Orbitor”. Chiar, atunci, după încheierea trilogiei, apăruse și întrebarea ”există viață după Orbitor?” Totul e greșit în felul ăsta de-a gândi. Nu e nimic progresiv și triumfalist în opera unui autor. Nimeni nu scrie ”din ce în ce mai bine” de-a lungul vieții lui. Literatura nu e o înălțare continuă, ci, ideal, o continuă adâncire, o bâjbâire fără busolă și felinar în noaptea ta interioară. Gândirea artistică nu e o săgeată îndreptată spre cer, deși tinde mereu spre asta, ci mai curând o extindere în cercuri. E așa cum scria Rilke: ”În cercuri tot mai vaste îmi depăn viața mea/și-mi fac deasupra lucrurilor drum;/ pe cel din urmă, poate, nu-l voi mai încheia,/ dar îl voi încerca oricum. ” Nu știu cât și ce mi se va mai da de scris, dar am să-ncerc să-nchei câte cercuri am să mai pot.