Modul de luptă occidental
În prima jumătate a secolului XX, dominaţia Occidentului asupra restului lumii a atins apogeul. Există o mulţime de motive pentru ascensiunea Occidentului: capitalismul, geografia, monoteismul, vărsatul de vânt şi lactaza (enzima care ajută la digerarea laptelui); dar aici nu ne interesează decât războaiele. La prima vedere, poate să pară că superioritatea armelor a înclinat balanţa în favoarea Vestului, însă în multe bătălii armatele occidentale au fost mai slab înarmate decât inamicii lor. Armurierii băştinaşi din Algeria făureau puşti mai bune decât cele de care dispuneau francezii care le-au cucerit ţara, şi adesea armatele orientale care aveau mulţi bani cumpărau cele mai noi arme de la fabricanţi occidentali ca Krupp, Enfield şi Winchester, cu mult timp înaintea armatelor europene mai prost finanţate. Armatele apusene câştigau războaiele datorită faptului că erau net superioare în ceea ce priveşte atitudinea, logistica şi disciplina.
Matthew White
Marea carte a inumanității
O istorie a ororilor în 100 de episoade
Traducere de Dana Ligia Ilin
Humanitas, 2015
Occidentalii au un fel anume de a lupta, caracterizat printr-o eficienţă lipsită de patimă, şi putem discerne o tradiţie comună care a început cu falanga grecească, a evoluat trecând prin legiunea romană şi baioneta britanică şi a continuat cu debarcările americanilor în Normandia şi pe insula Iwo Jima. Mai întâi se declară război. Apoi soldaţii intră în luptă sub drapele sau în uniformă, cu armele la vedere, cu forţe masive. Lupta are scopul de a copleşi inamicul şi de a obţine cât mai repede posibil o victorie clară, decisivă. Războiul se încheie cu un tratat de pace oficial.
Soldaţii occidentali trebuie să fie profesionişti disciplinaţi. Sunt supuşi unei instrucţii riguroase, până când coordonarea dintre toţi soldaţii devine mecanică. Vitejia nu este definită prin lupta imprudentă om la om, ci prin faptul că stai fără să te clinteşti alături de camarazii tăi.
Nu este o coincidenţă faptul că Primul Război Mondial şi războaiele napoleoniene sunt singurele hecatombe gigantice de pe lista mea în care au murit mai mulţi soldaţi decât civili. Modalitatea de luptă occidentală este atât de distructivă pentru armate, încât este nevoie de un efort cu totul special ca să te apropii de acelaşi număr de civili ucişi. De fapt, de-a lungul istoriei, modul de luptă apusean a fost atât de nimicitor, încât în multe cazuri o armată occidentală a pierdut mai mulţi soldaţi atunci când a câştigat o bătălie împotriva altei armate occidentale decât atunci când a fost învinsă de băştinaşi. Bunăoară, Statele Unite au pierdut mai mulţi soldaţi când au câştigat bătălia de la Nashville împotriva rebelilor sudişti prost echipaţi decât atunci când armata lor a fost spulberată de indienii sioux la Little Bighorn. În războaiele din Africa de Sud, burii (1899–1902) au ucis în luptă de cinci ori mai mulţi britanici decât uciseseră zuluşii (1879), în ciuda legendarei ferocităţi a celor din urmă şi a victoriei uluitoare pe care au repurtat-o la Isandlwana.
Cu toate că soldaţii europeni nu sunt, probabil, nici mai milostivi, nici mai puţin milostivi decât cei din oricare altă cultură, filozofia occidentală a războiului încearcă să evite uciderea civililor şi vizează în primul rând eliminarea combatanţilor. Uciderea civililor este considerată o distragere a atenţiei, o vătămare măruntă a inamicului, cum ar fi să-l calci pe cineva pe picior în loc să-i sari la beregată. Cruţarea prizonierilor de război este încurajată nu atât din motive morale, cât din raţiuni practice. În acest fel, mulţi dintre soldaţii inamici sunt înlăturaţi din cale fără să te osteneşti să-i încolţeşti şi să-i omori până la unul. Scopul războiului occidental este neutralizarea ameninţării, nu uciderea de dragul uciderii.
[…]
Modalitatea de luptă occidentală a început să pălească spre sfârşitul secolului XX, deoarece Vestul n-a reuşit niciodată să găsească o cale de a învinge în luptele de partizani. Din Spania epocii napoleoniene până în Algeria şi Vietnam, cea mai eficientă modalitate de a înfrânge armatele occidentale a fost să lupţi altfel decât îşi doreau acestea.
Reacţia tradiţională la lupta de partizani a fost să se anuleze protecţia pe care legile războiului o garantau necombatanţilor. Dacă nu poţi să-i deosebeşti pe civili de rebeli, toţi sunt duşmani. O armată care e hărţuită de partizani împuşcă ostaticii, dă foc caselor, arestează membrii familiilor, distruge bunurile, torturează prizonierii şi mână populaţii întregi în lagăre bine păzite, pentru a-i face pe oameni să priceapă că nu merită să-i sprijine pe rebeli. Dar această tactică dă rareori rezultate.
