Suki Kim-„Fără tine, noi nu existăm.Viața mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene”
Suntem obișnuiți să privim distopia ca pe o feerie monstruoasă, o plăsmuire grotescă a unor minți alerte la toate devierile și mutațiile lumii occidentale. Uităm că, de multe ori, spațiul distopic este, în mod paradoxal, localizabil. Dacă utopia era locul de nicăieri, antiutopia a avut și are câteva materializări istorice angoasante. Un astfel de experiment diabolic se desfășoară, de zeci de ani, în Coreea de Nord, „Anti-Atlantida”, „cea mai închisă țară a planetei”, țara unicei dictaturi ereditare/transferabile și țara care bifează toate punctele nevralgice ale antiutopiei/ale totalitarismului: omniprezența fricii paranoide și fragilitatea speranței, cortina de fier, cultul extrem al personalității, ubicuitatea dictatorului (ca un Big Brother personal al fiecărui cetățean), pereții de sticlă ai fragilului spațiu privat, confiscarea istoriei (și a geografiei), pauperizarea și somnul (indus) al rațiunii/națiunii, cu consecința spălării creierelor. Chiar dacă se prezintă ca scriere nonficțională, „Fără tine, noi nu existăm” (Polirom, 2015) stă alături de „Noi” și de „O mie nouă sute optezeci și patru” în biblioteca atemporală a (anti)utopiilor de pretutindeni.
Suki Kim, născută în Coreea de Sud și crescută în New York, oferă o perspectivă de insider asupra unei dictaturi ale cărei dimensiuni hiperbolice au început să capete relief și pentru lumea occidentală. Suki Kim a avut șansa de a călători în repetate rânduri în Coreea de Nord, ca însoțitoare a Filarmonicii din New York și, ulterior, ca „singura scriitoare deghizată în misionară deghizată în profesoară.” Perspectiva este, așadar, una din afara sistemului- una din puținele relatări credibile despre regimul închis de la Phenian.
„Oamenii mă întreabă adesea: E o întrebare absurdă. Șansele ca eu sau oricare alt coreean din lume să provenim din Nord sunt aproape zero. Din Coreea de Nord practic nu iese nimeni. E o națiune închisă. Închisă față de Coreea de Sud, față de restul lumii, față de aceia dintre noi ale căror familii au rămas captive acolo. Este un tip de ușă pentru care nu există nici un , iar lumea pare să fi uitat de ce a fost închisă ermetic și cine a aruncat cheia.”
Coreea de Nord e obsesia mărturisită a scriitoarei- nu doar o obsesie culturală, ci una viscerală, în care tragedia clanului devine tragedia unei întregi națiuni sfârtecate de un adevărat zid al plângerii- frontiera inexpugnabilă care desparte Coreea de Nord de Coreea de Sud:
„E un act de permanentă violare. Știi că toți cei dispăruți sunt acolo, la doar câteva ore distanță, dar nu poți să-i vezi, să le scrii sau să-i suni. E posibil ca mama ta să fie captivă de cealaltă parte a graniței. Poate fi iubitul căruia îi vei duce dorul tot restul vieții. Poate fi copilul la care nu poți să ajungi, chiar dacă el îți strigă numele și adoarme plângând seară de seară.” Privirea este mai puțin a occidentalului (imigrantul naturalizat), cât a individului ostracizat, a fiului risipitor redescoperind incognito un teritoriu pâna atunci refuzat și dureros de inaccesibil: „orașul interzis Phenian”.
Coreea de Nord se prezintă, de la început, ca o țară a paradoxurilor: o țară în care politica externă se rezumă la ura față de americani (și japonezi) găzduiește o universitate americană care-i instruiește (chiar și controlat) progeniturile. Studenții de la Facultatea de Știință și Tehnologie studiază informatica fără a avea habar de existența internetului și își exersează sârguincios cunoștințele de limbă engleză având convingerea că adevărata limbă universală a planetei e coreeana. Iar aceștia sunt copiii elitelor nord-coreene: chiorii într-o țară de orbi. Putem doar intui bezna în care trăiește nord-coreeanul de rând, dresat să-și venereze cu abnegație idolul și amăgit că trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile, chiar dacă nu are după ce să bea apă. De la începutul dictaturii cu trei capete (Kim Ir-sen, liderul inițial, căruia i s-au alăturat Kim Jong-il și Kim Jong-un), milioane de nord-coreeni au murit de foame. Mulți alții, victimele anonime, au sfârșit în închisorile și în lagărele de concentrare ale regimului. Din păcate, statisticile sunt mute și cifrele singure sunt incapabile să provoace emoție autentică și empatie. Numai povestea poate produce catharsis, de aceea povestea trebuia spusă.
Ca în orice distopie care are parte de o narațiune convingătoare, diavolul se află în detalii. „Aici nu exista îndurare.” Internatul în care sunt găzduiți profesorii străini și copiii elitelor nord-coreene poate să pară o oază a normalității, însă devierile și anomaliile sunt vizibile imediat. Minutele de ură din distopia orwelliană sunt aici realitate. Singurele câtece permise sunt cele de război. Studenții învață engleza hipercontrolat, după manuale depășite și cenzurate. Toate lecțiile misionarilor creștini (într-o țară așa-zis atee, unde venerarea unui zeu abstract a fost înlocuită de venerarea unor oameni-zei) trebuie preaprobate și supravegheate constant. Ascetismul culinar- hrana frugală și anostă a elevilor și a profesorilor- contrastează puternic cu burțile revărsate ale membrilor camarilei marelui lider.Toate activitățile se desfășoară în grup pentru a împiedica orice scânteie de individualism:
„Le plăceau jocurile în care concurau două grupuri, probabil fiindcă făceau totul în grupuri. Veneau la cantină în grupuri și trăiau în grupuri, la etajele repartizate. Practicau doar sporturi de echipă, iar când le-am spus că îmi place tenisul nu au avut aproape nici o reacție. Știau ce e, dar le era nefamiliar. Erau împărțiți în grupuri și ierarhii- asta era tot ce știau”
Internatul e lagăr de învățare (dresare)- cu porțile închise, cu un regim paramilitar și cu o absență totală a libertății de mișcare (și mai ales de gândire). Programul tinerilor este dictat în cele mai mici amănunte, iar orice abatere nu e doar sancționabilă, ci practic imposibilă. Minciuna nu e doar permisă, ci și încurajată. Dubla gândire orwelliană constituie, aici, normalitatea. Egalitatea e un concept ininteligibil:
„Era un sistem în care ierarhia însemna totul.Am aflat că până și catalogul era strigat dimineața în ordinea statutului lor social”.
Șocul celui din afară crește când conștientizează că acest internat-lagăr constituie, de fapt, maxima libertate posibilă într-o țară a închiderii aproape perfecte. Toate universitățile au fost desființate în Coreea de Nord în anul în care Suki Kim își începe ciudata aventură, iar studenții de pretutindeni au fost redistribuiți în construcții. PUST, singura universitate internațională (sprijinită exclusiv din fonduri externe) e locul invidiat și vânat de elitele nord-coreene pentru fiii lor. Dacă așa arată idealul, ne putem doar imagina cum arată restul țării, la care scriitoarea are acces limitat: șosele pustii, fără trafic, ca într-o lume postapocaliptică, câini turbați care amplifică teroarea întunericului absolut (sistemul public de iluminare e, practic, inexistent), biserici populate pentru o zi de localnici deghizați în credincioși creștini sau budiști, livezi ireale ale căror roade nu ajung la populația famelică și costelivă, o natură artificială întreținută de personaje abulice (iarba tunsă în genunchi, cu foarfeca, e o scenă dantescă).
Coreea de Nord ar putea fi descrisă cel mai bine prin sintagma: absența libertății. Pentru un occidental e greu de conceput că (mai) există un loc în această lume hipertehnologizată în care blugii (simbol al capitalismului) sunt interziși, în care nu există vacanță, nici timp liber, în care comunicarea (chiar și cu propria familie) e strict reglementată, în care serviciul militar obligatoriu se întinde pe durate inconceptibile: zece ani pentru băieți și șapte ani pentru fete, în care încropirea unui curriculum vitae e un exercițiu absurd, pentru că nimeni nu-și alege meseria, ci fiecăruia îi este repartizată de către dispozitivul de stat. Opțiunea e, de fapt, o iluzie. Nu există posibilitate de a alege. Altcineva decide pentru fiecare individ: când se trezește și când adoarme, cum își petrece timpul (nu există noțiunea de timp liber), ce muzică ascultă, ce mănâncă, cu cine se împrietenește și pe cine admiră.
Forța acestei cărți rezidă, fără îndoială, în abolirea neutralității. Perspectiva subiectivă e singura potrivită pentru relatarea ororii, care altfel ar fi incapabilă să ne emoționeze. Distopia pusă admirabil în scenă este una absolută, pentru că morbul îndoielii nu se naște în conștiințele spălate ale tinerilor coreeni. Speranța nu-și găsește locul în această lume teribilă. După lectură, nu rămâne nici măcar consolarea contemplării unei lumi posibile, dar fictive. Distopia e localizabilă. De fapt, scrierea aceasta nonficțională despre Coreea de Nord nu aduce nimic nou: totul a fost gândit, spus și experimentat în interiorul dictaturii staliniste/naziste. Am simțit și noi, românii, pe propria piele frisoanele distopiei. Pentru occidentalul dedat cu eșecul (anti)utopic al totalitarismelor, cartea e un reminder util al imortalității acestora, al posibilității vii ca ele să renască undeva, în lume, chiar când crezi că ideea unui astfel de pericol frizează absurdul.
