Ce se întîmplă, doctore Radu Paraschivescu? Ce se întîmplă cu noi, cu ţara aceasta?
Bag de seamă că mă abordezi cinematografic, Cristi. Fie. Tu eşti Barbra Streisand, eu sunt Ryan O’Neal. Ce să se întâmple? E o ţară care dă prea mult spaţiu de manevră imposturii, veleitarismului, incompetenţei, hoţiei, golăniei şi indigenţei mentale. O ţară unde ranga va ajunge, nu peste multă vreme, semn electoral (am avut şi cartoful, dacă-mi aduc bine aminte). O ţară care trăieşte dizolvarea criteriilor. O ţară de şpriţ, de pile şi de cavernă. O ţară încleiată în corupţie şi minciună. O ţară în care diverşi delincvenţi care au dispreţuit cartea în libertate ajung s-o scrie după gratii. O ţară unde ai avut un premier plagiator (şi absolvent de Drept). O ţară cu alţi plagiatori care au condus Ministerul Educaţiei. O ţară unde se face trafic de conştiinţe şi de drame individuale cu aceeaşi nonşalanţă. O ţară săracă, unde la emisiunile de divertisment nocturn vin tot felul de băieţi şi revarsă teancuri de euro pe manelistele colagenat-buricoide care se unduiesc în platou. Cam ăsta e tabloul. A, că există şi lucruri frumoase? Sigur că există. Dar aproape că nu se mai văd din cauza celorlalte.
România în 7 gesturi sau în 7 boli?
Vorba lui Diaconu în Actorul şi sălbaticii: „Şi-una, şi-alta, maestre”. Fiecare gest din cartea asta corespunde unei forme a derivei, unei maladii metaforice. N-ar fi greu să inventăm denumiri în cel mai pretenţios jargon medical petru fiecare dintre ele, dar nu cred că avem timp pentru asta. A trecut vremea jocurilor de cuvinte şi de picioare. E nevoie de altceva şi, mai ales, de altcineva. Lumea care a ieşit în Piaţa Universităţii asta a cerut. Dincolo de scandări şi de abstracţiuni, e nevoie de oameni neavariaţi şi neşantajabili. Îi avem? Sunt convins că da. Îi putem aduce pe scenă? E, aici am dubii. Au mai existat oameni care au renunţat la postura de comentator şi au intrat în ring, rugaţi sau chiar somaţi de opinia publică. Rezultatul? Au ieşit şifonaţi, mânjiţi, cu imaginea făcută ferfeniţă şi cu reînnoita convingere că dacă te amesteci în tărâţe, te mănâncă porcii. Mai tentează pe cineva cufundarea în tărâţe? Uite, cu o săptămână în urmă i-am trimis un sms unui om al cărui mic şi tineresc partid ar fi putut aduce, la momentul cuvenit, resetarea de care tot vorbesc nemulţumiţii. L-am rugat să plece iar în expediţie, luându-i alături pe cei de-acum zece-doisprezece ani şi asigurându-l că de data asta şansele de-a face masă critică sunt mult mai mari. Cu o infinită duioşie, tandreţe şi tristeţe, dar şi cu fermitate, m-a refuzat. Mi-a spus de ce, l-am înţeles şi mi-am văzut de treabă.
7 – de ce cifra asta? De ce nu 6 sau 8 sau 9?
Mă întreb şi eu. Aşa a ieşit. Iniţial făcusem schema cărţii cu zece gesturi, dar am constatat că unele seamănă atât de mult între ele, încât aş dilua conţinutul dacă i-aş aloca fiecăruia un capitol. Nu există nici un fel de simbolistică, subtilă sau străvezie: nu e vorba nici de sarcina pitagoreică a cifrei 7, nici de zilele săptămânii, nici de şapte magnifici, şapte samurai sau şapte păcate. Mult mai interesant decât numărul gesturilor este felul cum corespund ele unor metehne şi vicii pe care le găseşti unde vrei şi unde nu vrei.
Ce e rechinocerul? Şi ce vrea el?
Rechinocerul se desparte de colegii lui din galeria fantastică: rinocerbul, acvilinxul, bursucursul sau ciocârlibarca. El provine, fireşte, din metisarea figurată a rechinului cu rinocerul ionescian. Ce vrea? Să aibă tot, de la vilă cu garaj şi piscină la statut, drept de decizie şi, dacă e cu putinţă, im(p)unitate. Rechinocerul e un prădător fără scrupule, care ascunde, într-o cută a creierului, ceva ce se cheamă „conştiinţa exceptatului”.
Ce e cel mai periculos la aceste 7 gesturi (nu singurele dintre cele inventariate de tine, dar pesemne că dintre cele mai recurente)? Cum fac ele şi oamenii care apelează la ele rău?
Mi se pare foarte periculoasă viteza lor de răspândire. Dacă X comite un gest odios sau măcar oribil şi nu păţeşte nimic, peste două zile gestul devine modă şi-l vezi reprodus în zeci sau sute de exemplare. Pe lângă asta, omul simplu preia aceste gesturi şi din cauză că le vede la televizor. Dacă au fost difuzate acolo, înseamnă că au totuşi ceva bun. Nu se ştie ce, dar e musai să aibă. Altfel spus, nu e important doar impactul asupra victimei, ci şi ricoşeurile.
Pot face, în vreun fel, bine?
Răul prin care faci bine e o foarte frumoasă volută filozofică. Numai că în România în 7 gesturi nu avem de-a face acel un tip de rău care poate avea urmări bune. Cartea asta nu se ocupă de trădări igienice sau de compromisuri salvatoare. Nici vorbă. Aici e vorba fie de mojicii ordinare, fie de inaugurarea unor direcţii care astăzi fac ravagii (vezi cazul reporterului TV care dă fuga la soţia unui pilot şi-o anunţă în direct că tocmai a rămas văduvă).
”România în 7 gesturi” o o carte despre o ţară bolnavă. Tratament? Speranţe?
Ţara e în acelaşi timp bolnavă şi frumoasă, rănită şi fragilă, maculată şi seducătoare. Sunt sceptic în ceea ce priveşte reţetele şi tratamentele. Nu am vocaţie de catastrofist, am mai spus-o, dar nici nu pot să mă prefac că lucrurile arată bine (mai ales în condiţiile în care ies pe piaţă cu o asemenea carte). Îmi rămâne să caut cu discreţie frumuseţea discretă a României şi să mă bucur de ea. Să mă întreb, din când în când, dacă am să-mi reproşez ceva în relaţia pe care-o am cu ea. Şi să fiu sincer, necomplezent până la rană. Ştiu eu? Dacă fiecare dintre noi va găsi răgazul unui mic demers autoscopic, pe care să-l facă fără ipocrizie şi anestezic, s-ar putea ca peste câţiva ani lucrurile să arate decent. Nu e nicidecum o certitudine. Doar un sâmbure de speranţă.
