Goleştii sau patriotismul

Un boier cu veştminte încă orientale veghează asupra fiilor săi, îmbrăcaţi nemţeşte şi având acea aură de eleganţa glamour a paşoptiştilor: statuia Goleştilor spune istoria unei familii în ale cărei avataruri se poate citi metamorfoza României înseşi. Un secol de istoria naţională este închis în această imagine. Solidaritatea patriotică este firul ce îi leagă pe Dinicu de fiii săi. Ceea ce îi separă este noul set de repere pe care educaţia occidentală îl introduce în spiritul tinerilor Goleşti.

Dar statuia de pe bulevardul bucureştean este efigia parţială a unei poveşti dedicate inventării României. Din blocul statuar lipseşte fratele Iordache Golescu, al cărui fiu, Golescu- Negru, nu este mai puţin ilustru decât verii săi. În toate, prin cele două ramuri,Goleştii sunt una dintre familile ce ilustrează acest extraordinar potenţial de devoţiune şi de altruism ce defineşte un segment al aristocraţiei muntene.

Dinicu şi Iordache sunt fiecare, în maniera sa, oamenii ce explorează, timid, acest parcurs al modernităţii. Dincolo de ezitări şi de căutări, călătoria lui Dinicu este unul dintre momentele prin care se afirmă nu doar o nouă identitate authotonă, ci şi vocaţia criticii patriotice. Testamentul lui Dinicu îi urmăreşte pe fii săi. Legatul său este unul al educaţiei şi al serviciului public. Patria la care visează Dinicu este patria pe care o vor edifica cei care îi urmează. Europa devine, o dată cu Dinicu, farul dinspre care luminează un nou sens al existenţei naţionale. Tinerii Goleşti sunt eroi ai vremurilor lor. Lepădaţi de anterie, costumaţi în ofiţeri, în carbonari şi în oameni de stat, ei sunt personajele unei istorii care se suprapune peste istoria patriei lor. Născuţi în Ţara Românească, Goleştii mor în România. Este acesta semnul nobleţei şi supremului lor devotament.

Ofiţeri şi revoluţionari

Goleştii din ambele ramuri sunt, asemeni lui Alecu Russo, suspendaţi între două lumi. Accelerarea timpului le domină biografia. Viaţa lor pare cu mult mai lungă şi mai intensă decât ar putea indica numărarea anilor. Este ca şi cum toate evenimentele dintre 1834 şi 1870 ar fi marcate de prezenţa lor, este ca şi cum, în ţară sau în exil, o stranie ubicuitate le-ar domina parcursul biografic.

În cazurile lui Nicolae şi Ştefan, succesiunea de roluri ţine de dinamica unui secol XIX,prin excelenţă accidentat. Nicolae este, în acest portret de familie, cel care va accede la cele mai înalte demnităţi. Între aghiotantul domnesc din vremea regulamentară şi Locotenentul domnesc care îl întâmpină în patrie pe Carol I, distanţa este mai mare decât aceea a câtorva decenii. Destinul lui Nicolae Golescu are ceva din aerul unui personaj din textele lui Puşkin. Tânărul ofiţer care îmbracă uniforma armatei valahe este sedus de eleganţa unui trai care se împarte între seducţia galantă şi jocul de cărţi. Nicolae este, în aceşti ani de până la 1840, mai aproape de tiparul ideal al unui gentleman decât de imaginea revoluţionarului. Portretul lui Nicolae Golescu rămâne, pentru un deceniu, integrat în peisajul desenat de Puterea Protectoare. Nicolae participă la acuzarea conspiratorilor din cercul lui Mitiţă Filipescu. Printre condamnaţi se află şi Bălcescu.

Constantin Daniel Rosenthal,” Nicolae Golescu”

Istoria veacului XIX este alcătuită din acumularea de paradoxuri. Nicolae, ofiţerul şi demnitarul regulamentar, se preschimbă, în preajma lui 1848, intr-una dintre acele figuri mesianice care vor mişca revoluţia. Moderaţia crezului de la 1848 este acompaniată de un curaj al asumării opţiunilor. Ministru de interne şi Locotenent Domnesc, Nicolae îmbracă mantia conjuratului. El este un prieten al poporului, pregătit să mobilizeze orăşeniii în ceasurile în care se părea ca mişcarea lui Odobescu va învinge. Neobosit şi temerar, Nicolae Golescu intră în acest panteon paşoptist. Din amintirea regulamentară nu mai supravieţuiesc decât o sumă de portrete.

Verii Goleşti sunt, în acest ceas de exaltare patriotică şi de descoperire al libertăţii, parte din acest elan regenerativ. Golescu-Albu şi Golescu-Negru sunt soldaţi ai revoluţiei, asemeni lui Ştefan. Obsesia lor este “reacţiunea”. Temerea lor este iminenţa invaziei ruse. Negocierile cu Poarta, cu maghiarii, memoriile adresate Franţei sunt, toate, înscrise în acest efort frenetic de supravieţuire. Golescu-Negru este amicul devotat şi confidentul lui Bălcescu. Credinţa ruralizantă şi iacobină îl apropie de acesta din urmă. Multe dintre epistolele memorabile ale lui Bălcescu îi sunt adresate. Dintre Goleşti, Negru este,la 1848, cel mai aproape de stânga radicală.

Goleştii intră în emigraţie cu această speranţă în victoria revoluţiei şi în posibilitatea eliberării patriei lor. Exilul este, in pofida schismelor şi a dezacordurilor, un laborator în care se cristalizează identitatea comună de Români. Exilul este şi spaţiul în care opţiunile ideologice se modifică: mediul în care Goleştii lucrează este unul marcat de amprenta revoluţionară, dar şi de aceea a Bonapartismului. Republica Franceză lasă loc Imperiului şi visele mazziniene sunt tot mai îndepărtate.

Golescu-Negru

Ramurile Goleştilor se despart, în anii de emigraţie, sub semnul rupturii dintre liberalii moderaţi şi cei radicali. Fiii lui Dinicu sunt parte a cercurilor animate de Brătianu şi de Rosetti. Sfidând determinismul de clasă marxist, Nicolae, Ştefan şi Alexandru se alătură trunchiului iacobin. Visul la care aspiră este acela al egalităţii şi al dreptăţii. Lupta împotriva privilegiilor este cauza la care se vor ralia, până la moarte. Pledoariile lui Ştefan şi Alexandru sunt avântate şi generoase. Radicalismul lor este o formă de patriotism al speranţei. În oglindă, Golescu Negru este vocea unei moderaţii care îl apropie de cercurile lui Ghica, ca şi de cele ale revoluţionarilor moldoveni. Carbonarul de la 1848 devine liberalul evoluţionist, ce face apel la prudenţa reformelor. Este şi acesta un semn al pluralismului intelectual paşoptist.

Patria

Din această magmă a emigraţiei şi viselor ei se naşte România Goleştilor. În decada dintre Războiul Crimeii şi aducerea Prinţului Carol I pe tron, travaliul Goleştilor este majestuos şi altruist. Cele două ramuri se unesc în acest efort de solidaritate naţională. Întors târziu din emigraţie, o dată cu Rosetti şi fraţii Brătianu, Nicolae este unul dintre cei care animă partida liberală radicală. În patrie, ca şi în drumurile diplomatice, o aură pare să îl înconjoare. El este omul de la 1848, omul revoluţiei,este cel în care pare că se întruchipează acea speranţă de care era înconjurat şi Ion Câmpineanu, la 1838.

Testamentul tatălui îi îndrumă pe cei care îi poartă numele. Candidat la domnie, Nicolae Golescu renunţă, spre a sprijini Unirea, prin alegerea lui Cuza. Ambiţia cedează în faţa imperativului patriotic. Nicolae Golescu este omul care nu vrea să fie Domn. România este altarul pe care se jertfeşte fericirea individuală. Ezitările regulamentare sunt răscumpărate, definitiv, în acest an, 1859.

Crepusculul Goleştilor este momentul de naştere al României pe care au imaginat-o, în emigraţie fiind. Îndepărtării fraţilor Golescu de Cuza îi urmează participarea la conjuraţia de la 1866. Idealul înscris de Divanurile Ad- Hoc este urmărit cu sagacitate. Peste decenii, Nicolae Golescu îşi asumă din nou poziţia de Locotenent Domnesc, de această dată spre a ghida, alături de Lascăr Catargiu şi de Nicolae Haralambie, tranziţia spre monarhia constituţională.

Un suflu radical continuă să se simtă în destinele lui Ştefan şi al lui Nicolae. Ambii vor fi Prim-Miniştri ai unor cabinete dominate de Brătianu şi “ roşii“ săi. Reputaţia de revoluţionari intratabili este inseparabilă de carierele lor. Fiii de boieri sunt inamicii “reacţiunii” şi stâlpi ai progresului: încă un paradox al paradoxalului secol XIX românesc. Ultimul gest de sfidare este participarea lui Nicolae la conspiraţia republicană de la 1870. Domnitorul îl vizitează în arest pe fostul Locotenentul Domnesc.

Moartea Goleştilor va închide o epocă şi va fi piatra tombală aşternută peste destinele lor. Din trunchiul lui Dinicu şi al lui Iordache se desprinde energia descendenţilor lor. Părinţii încredinţează fiilor lor un legat patriotic. Istoria Goleştilor nu are nimic grandilocvent sau fals. Ea este, în cele din urmă, o istorie despre România însăşi şi naşterea ei.