Fragilitatea lucrurilor așa cum le știm

Mă urnesc tare greu când e să plec de-acasă. Și-apoi mă bucur ca un câine scăpat din lanț. Am terminat traducerile, am terminat tot, am evadat din roată. Un rucsac mic în spinare, telefonul mobil lăsat pe birou – am uitat și să-l sting.
În prima dimineață m-am uitat cum răsare soarele deasupra mării, peste un brâu întunecat. Era senin. Dar brâul ăsta jos, continuu, s-a apropiat, a crescut și ne-a înghițit pentru vreo oră, o ceață densă, noi mititei plimbându-ne prin spuma asta, niște gâze știind seninul deasupra, așa de aproape.
Era să plec la mare în toiul verii, mă panicasem în ziua dinainte, nimic neobișnuit, tocmai terminasem de săpat într-o ocnă și cred că mi se părea peste poate plecarea de acasă într-un loc în care erau deodată atâția oameni, cu atâta dispoziție de trăit omenește, așa că am schimbat totul, am fugit într-un sătuc din Sibiu.
Splendid litoralul la final de septembrie, debarasat de zarvă. Ce-a mai rămas? Terasele și magazinele închise, probabil mai mult de jumătate, alergătorii din zori, care trec iute fără să scoată un sunet în afară de respirații și pași, păsările bucurându-se de melcii întregi aduși de ape pe mal, plini de carne, pe care nu-i adună decât ele, războaiele sunt doar ale lor – ale ciorilor cu ciori, ale pescărușilor cu pescăruși, ale ciorilor cu pescăruși, ale pescărușilor cu ciori, ale lor cu cochiliile tari – mulțimea de scoici albe, evantaie mari și perfecte, nesfărâmate de tălpi, plajiștii puțini și liniștiți, nici un răcnet, nu muzică imbecilă, nu grupuri, nu pahare, nu animatoare, nu like și nu share, nu bărbi lungi, nu sclipici, nu măști de fard gros, paturile de răchită abandonate pe plajă, cele mai multe oftând într-o rână, ca niște soldați privind cerul părăsiți de viață pe-o coastă, într-o zi o să ningă peste ele, și ele nu vor protesta decât adâncindu-se cu încă puțin în nisipul acesta prea fin, scândurile și tăbliile care închid tarabe unde s-or fi legănat peste vară colaci, rățuște, prosoape, aleile numai bune de plimbări lungi, soarele blând, frunzele căzute pe ici și colo, nu sunet de șlapi încolo și încoace, nu sfârâit de șaorme sau ce-o fi în sezon – nu mai știu, n-am mai fost la mare de ceva ani – și, mai ales, marea.

Acasă, ca acasă. Nu mă sunase nimeni cât am lipsit.

A început să plouă ușor, prin Cișmigiu te poți plimba și fără umbrelă, castanii și teii încă au frunze, pe lacul cu fântână a apărut o gâscă, e albă, cu obraji grași, prietenoasă cu oamenii, vine la mal și-ți tot spune ceva, lângă un trunchi bătrân a apărut din nou o ciupercă uriașă, iar la târgul de carte de la ceas poți dona pachete cu cărți care vor ajunge în școli și biblioteci. Fac trei drumuri, golesc un raft de vechi dicționare, cursuri, povești la care știu că n-o să mă mai întorc niciodată. Ce tihnă, ce liniște. Totul pare în ordine. Dar peste toate acestea, dincolo de marea noastră, de parc, de duminici, de praf suflat de pe cărți de demult, dincolo de zile cuibărite atent în găoace, și chiar și de televiziuni și biserici, de minciuni și adevăr, e neliniștea, teama, fragilitatea tuturor lucrurilor așa cum le știm. Poate doar azi și doar mâine o să mai fie așa. Un brâu întunecat de care nu pot să uit nici o clipă plutește într-o depărtare care e tot mai aproape. Închizi ochii o clipă și uite-l, s-a mai apropiat o idee.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *