Dialog cu Ioan T. Morar – la un pas de Paradis

Aţi plănuit de mult timp să faceţi o călătorie „pînă la capătul lumii”?

Cred că sîntem destul de mulți cei care, încă din copilărie, cînd am văzut harta lumii pe peretele clasei, ne-am dorit să ajungem, împinși de curiozitate, cît mai departe. Cînd creşti, cînd te maturizezi, există două posibilități: lași baltă o astfel de dorință pentru că te ia viața în vîrtej și nu mai ai timp să visezi, ființa ți se sedentarizează peste măsută… Sau, cealată posibilitate, păstrezi dorința asta ascunsă undeva și, cum se ivește ocazia, o retrăiești, îți dorești, din nou, însă cu un suflu matur, desigur, să ajungi departe, cel mai departe, la capătul lumii.

(Recent, la editura Polirom, a apărut a doua ediţie a volumului „Cartea de la capătul lumii. La un pas de Paradis”. Detalii despre ambele ediţii – prima, demult epuizată -, dar şi despre alte cărţi ale lui Ioan T. Morar, aici: http://www.polirom.ro/catalog/autori/morar-ioan-t/  )

A fost o călătorie făcută pentru o carte sau cartea a fost un „produs secundar” al acestei neobişnuite călătorii?

Călătoria asta am văzut-o ca pe o carte în desfășurare. A făcut parte din proiect, a fost miezul lui. Miza mea era să scriu în timp ce lucrurile se întîmplă, să trimit, rînd pe rînd, cele scrise, editurii. Scriitură în timp real, cum ar veni, că altă formulare nu am găsit. Cînd am ajuns la Otopeni, înapoi, am și lansat cartea, acolo, la aeroport. Nu știu să fi existat, înainte, un astfel de eveniment. Se închide călătoria și se deschide cartea în care călătorești din nou. Nu știu dacă mi-a fost scris să călătoresc, dar am călătorit ca să scriu. Pe măsură ce se derulau întîmplările eu deja mă gîndeam la ele ca la niște fraze în care se întîmplă același lucru.

(Ştefan Agopian despre acest volum: „O carte care merită citită măcar pentru naturaleţea stilului, ca să nu zic că are o mulţime de alte mrite în plus”)

Este aceasta călătoria vieţii pentru dumneavoastră sau ea încă nu a venit, încă e proiect?

Perioada petrecută în Noua Caledonie a fost, fără îndoială, călătoria cea mai importantă a vieții mele. Sper să mai călătoresc, dar nu implicînd atît de mult scrisul, nu cred să se mai întîmple. Aș vrea să văd locuri pe care nu le-am mai văzut (America de Sud, Australia) și locuri pe care le-am mai văzut. Dar nimic nu va mai fi ca acolo, la capătul lumii.

(Despre această carte, Mircea Mihăieş a scris la un moment dat: „«Fericit cel care, ca Ulise, a calatorit in jurul pamintului», spune un faimos vers. Ei bine, Ioan T. Morar a reusit o performanta care, la rindu-i, ar trebui sa-si gaseasca homerul: el a calatorit la capatul lumii! A locuit vreme de doua luni intr-un paradis de o paralizanta frumusete, «o frumusete care se risipeste in gol», dupa cum o defineste autorul, incercind sa inteleaga alteritatea absoluta. Cartea de fata e o fabuloasa dare de seama a unui timp suspendat, a scufundarii intr-o lume in care cutuma reprezinta inca principala forta de organizare a vietii cotidiene si in care ritualurile stravechi (de la canibalism la geometria ascutita a dansurilor civilizatiei kanak) amintesc de stramosii aflati la doar o aruncatura de sulita. Ioan T. Morar a surprins Noua Caledonie intr-un moment in care, sub presiunea vremii, se pregateste sa sara – si o face cu gratie de felina tropicala – din lumea arhaica in cea postmoderna. Probabil ca peste citiva ani paradisul neocaledonian va fi doar o amintire. Pina atunci, sa ne bucuram alaturi de scriitorul care, departe de lumea dezlantuita, a avut norocul sa traiasca doua luni ca-ntr-un haiku boreal despre scoici, cocotieri, infinite plaje cu nisip alb si-o liniste de inceput de lume.” )

Cum e pentru dvs călătoria perfectă, călătoria supremă?

Mi-a plăcut să călătoresc de mic. Învățam bine, tata avea salariu mic, iar eu eram trecut la gratuități în tabere și excursii. Bunica mea, săraca, zicea “Azi, mîine te ceri în America” (a “te cere” înseamnă, în context, a dori să mergi). Cînd am traversat prima dată Atlanticul; m-am gîndit la bunica mea care nu mai trăia să vadă că i s-a împlinit profeția. Am călătorit, deci, de mic, am avut parte de corturi, de priciuri, de dormit în șură. Acum, însă, am balansat spre confort. Nu-mi mai plac călătoriile inconfortabile. Îmi place să stau la hotel, nu mai am spate de dormit în corturi. Asta e. Călătoresc, acum,  numai  cînd îmi permit un anumit confort. mai rar, dar mai plăcut. Din fericire locuiesc acum în Provence, o destinație premium, de care mă bucur și pe care o explorez cu puțin efort financiar. Un exil fericit.

(aşa arată coperta 1 a celor două ediţii ale acestei cărţi:

coperta 1 itm COPERTA 2 ITM)

Ce a fost cel mai tuşant din tot acest periplul al dvs prin Noua Caledonie şi Vanuatu?

Am cunoscut niște oameni minunați (inclusiv trei români de excepție care locuiesc la Noumea), am pătruns într-o altă lume, cea a organizării tribale care nici ea nu mai e ce a fost, cum arzice nostalgicii cîrtitori), acum e racordată la internet. A fost foarte interesant momentul în care (e povestit în carte) am făcut cutuma și cadoul de cutumă a trecut prin mai multe mîini și a ajuns la mine, ca destinatar. Era o formă maximă de cinstire a unui invitat străin.

(Mircea Muntean, din Timişoara, a fost şi el în Noua Caledonie. Şi i-a şi povestit autorului acestei cărţi cum a fost acolo: http://blog.itmorar.ro/din-nou-despre-noua-caledonie-de-la-un-cititor-care-a-fost-acolo/ )

Dar momentul de maximă fericire al călătoriei?

Momentul în care am ajuns, după miezul nopții, după 26 de ore de zbor, pe aeroportul din Noumea. Am simțit că plutesc, deși eram formidabil de obosit.

(Ediţia a doua a cărţii are un bonus – intitulat „Paranteza Vanuatu”. Acest text, amplu şi emoţionant, este, formula e a lui Ioan T. Morar, „In Memoriam Jean-Paul Loueckhote, cel care ne-a primit  în tribul lui”)

Cum este să stai „la un pas de Paradis”?

Imaginează-ți o plajă lungă de 20 de kilometri, cu nisip din cel mai fin, cu ape în nuanțe de verde și albastru, cu palmieri. E clișeu clasic. Și în acest clișeu am fost, ore în șir, doar eu și soția mea. pentru cei din triburi era iarnă, apa avea doar 27 de grade. Eram noi doi ca la începutul lumii. Din fericire, nici un șarpe pe acolo! Și nici fructe oprite.

(Cartea, în ediţie primă, a fost lansată în timp real, imediat după aterizarea autorului în ţară. Lansarea a avut lor pe aeroportul Otopeni, alături de Ioan T. Morar fiind de faţă şi vorbind Mircea Mihăieş, Silviu Lupescu şi Cristian Teodorescu)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *